Lupta cu focul: Criza financiară și lecțiile ei

Lupta cu focul: Criza financiară și lecțiile ei/ Firefighting: The Financial Crisis and Its Lessons de Ben S. Bernanke, Timothy F. Geithner și Henry M. Paulson Jr. este un studiu foarte interesant și bine documentat despre teoria și practica combaterii dezastrelor financiare. Cartea vorbește mai exact despre marea criză financiară din 2008, despre cum s-a produs ea, și mai ales, despre lecțiile ei, care s-ar putea dovedi folositoare pentru reducerea daunelor viitoarelor crize.

Cei trei autori ai cărții au ocupat funcții de decizie  în timpul marii crize financiare din 2008: Ben S. Bernanke era președintele Rezervei Federale, Henry M. Paulson Jr., secretarul Trezoreriei, iar Timothy F. Geithner, președintele Băncii Rezervei Federale din New York. Fiecare dintre ei a contribuit astfel, prin natura funcției ocupate, la măsurile luate în fața catastrofei care a înăbușit creditele globale, a devastat finanțele globale și a lăsat economia americană pradă unei recesiuni de proporții, nemaiîntâlnite de pe vremea cozilor la alimente și a bidonvilurilor din anii ’30.

Ben Bernanke este în prezent un distins membru al Brookings Institution și președintele Asociației Economice Americane. S-a aflat la conducerea Rezervei Federale între 2006 și 2014. 

Timothy Geithner este președintele companiei Warburg Pincus și a fost, din 2009 până în 2013, în timpul primului mandat al președintelui Barack Obama, cel de-al șaptezeci și cincilea secretar al Trezoreriei. În timpul administrației Bush, a ocupat funcția de președinte al Băncii Rezervei Federale din New York.

Henry Paulson este fondatorul și președintele Institutului Paulson și fostul președinte și CEO al companiei Goldman Sachs. Între 2006 și 2009, în timpul administrației Bush, a ocupat funcția de secretar al Trezoreriei. Este autorul volumelor On the Brink: Inside the Race to Stop the Collapse of the Global Financial System (Pe marginea prăpastiei. În interiorul cursei pentru oprirea prăbușirii sistemului financiar mondial) și Dealing with China: An Insider Unmasks the New Economic Superpower (Confruntarea cu China. Dezvăluirile unui inițiat despre noua superputere economică).

Ben S. Bernanke și colegii lui au făcut parte din prima linie de luptă împotriva efectelor devastatoare ale crizei economice din 2008, prin stabilirea unor intervenții de urgență ce au însemnat de la împrumuturi convenționale și neconvenționale, la salvarea de către guvern a marilor firme și la sprijinul acestuia față de piețele de credit vitale. Și pentru că aceste măsuri s-au dovedit a fi insuficiente, s-a ajuns până la injectarea de sute de miliarde de dolari în instituțiile financiare private. În colaborare cu alte oficialități publice din Statele Unite și din întreaga lume, au reușit în cele din urmă să stabilizeze sistemul financiar înainte ca înghețarea canalelor de credit și prăbușirea valorilor activelor să arunce economia globală într-o nouă depresiune. 

Dar să începem cu începutul...

Capitolul I. VEGETAȚIA USCATĂ: Rădăcinile crizei

Cauza crizei financiare din 2008 a fost, conform celor trei autori, asaltul asupra sistemului financiar declanșat de criza de încredere în împrumuturile ipotecare. 

Aceasta a fost alimentată de o perioadă de avânt a creditării, în care multe familii și instituții financiare s-au supraîndatorat foarte mult, finanțându-se aproape exclusiv din datorii. Pericolul s-a agravat pentru că o foarte mare parte din risc a migrat către instituțiile financiare care operau în afara constrângerilor și a protecțiilor sistemului bancar tradițional și pentru că o mare parte din efectul de pârghie a luat forma unei finanțări instabile, pe termen scurt, care risca să dispară la primele semne de dificultate. 

Toți acești factori: explozia îndatorării financiare, dependența de finanțarea pe termen scurt, migrația riscului către sistemul bancar fantomă, dezvoltarea instituțiilor considerate „prea mari ca să falimenteze” și omniprezența instrumentelor derivate obscure, susținute de ipoteci necorespunzătoare, au jucat un rol independent în evoluția lucrurilor, iar interacțiunile continue dintre ei au creat o panică deosebit de periculoasă.

Panica, la rândul ei, a paralizat creditele și a spulberat încrederea în economie, per ansamblu, șomajul și executările silite rezultate sporind și mai mult această panică. Astăzi, s-a ajuns la concluzia că o bună parte din efectele devastatoare ale crizei din 2008 au fost cauzate de faptul că guvernul nu a reușit să țină în frâu excesele care au contribuit la declanșarea crizei, dar și de faptul că SUA nu au avut instrumentele necesare pentru a riposta încă de la bun început.

Cei trei autori analizează astfel aici cazul companiilor Fannie Mae și Freddie Mac, care dețineau sau garantau jumătate dintre creditele ipotecare rezidențiale din Statele Unite și care au ajuns astfel să acumuleze datorii uriașe. Când, în cele din urmă, Rezerva Federală a început să sancționeze împrumuturile fără documente și alte abuzuri ipotecare revoltătoare, criza debutase deja, așa că măsura s-a dovedit tardivă.

Capitolul 2: PRIMELE FLĂCĂRI (august 2007 - martie 2008)

Analizând amalgamul de evenimente care s-au succedat rapid începând din septembrie 2008, îi dăm dreptate lui Lenin care spunea că există decenii când nu se întâmplă nimic, și câteva săptămâni când se petrec evenimente cât pentru decenii întregi – pentru că aceasta a fost senzația creată de criză.

Dar mugurii crizei apăruseră mult mai devreme de septembrie 2008, și anume în august 2007, când BNP Paribas, cea mai mare bancă din Franța, a anunțat suspendarea retragerilor din trei fonduri care dețineau active garantate cu ipoteci subprime din S.U.A., acuzând „evaporarea completă a lichidităților” de pe piețe pentru aceste active. Incidentul a generat panică, astfel că, ulterior, băncile au început să strângă numerar, ratele percepute reciproc pentru împrumuturi erau în creștere, iar investitorii speriați își scoteau banii din alte fonduri, pentru a se asigura că nu aveau să fie și acestea înghețate. Astfel, stabilitatea sistemului financiar a început să se clatine din ce în ce mai tare.

Cei trei autori trec în revistă evenimentele economice care au marcat această perioadă de debut a crizei, începând cu prăbușirea Countrywide Financial, un colos financiar care în 2006, emitea un credit ipotecar din cinci în Statele Unite, și continuând cu prăbușirea coloșilor Merrill Lynch și Citigroup. În paralel, cei trei autori trec în revistă măsurile luate de Rezerva Federală Americană, dar și de Guvern în încercarea de a redresa situația.

Capitolul 3: FOCUL SE EXTINDE (martie 2008 - septembrie 2008)

În această secțiune a cărții, autorii discută despre cazul Bear Stearns – o instituție financiară importantă cu o vechime de 85 de ani și active de 400 de miliarde de dolari, care se afla pe marginea prăpastiei în momentul crizei, prăbușirea ei amenințând să distrugă întreg sistemul financiar. Urmărim cum a fost gestionat acest caz, după care asistăm la începutul declinului venerabilei bănci de investiții Lehman Brothers. 

Urmează apoi naționalizarea companiilor Fannie Mae și Freddie Mac, cu scopul de a se evita încă o insolvență dezastruoasă, prin injectarea în fiecare dintre ele a câte 100 de miliarde de dolari. Datorită acestei măsuri s-a evitat iminenta incapacitate de plată a datoriilor și activelor pe care le garantau.

Capitolul 4. INFERNUL (septembrie 2008 - octombrie 2008)

Prăbușirea venerabilei bănci de investiții Lehman Brothers, care a înregistrat cel mai mare faliment din istoria S.U.A este asociat de mulți cu adevăratul debut al crizei financiare. Cum salvarea ei de la faliment s-a dovedit imposibilă, negăsindu-se niciun investitor privat dispus și capabil să-i garanteze obligațiile, efectele falimentului ei aveau să se facă resimțite în întreaga economie mondială.

Derulăm firul înapoi și aflăm care au fost greșelile care au condus Lehman Brothers la faliment; ce adevărată desfășurare de forțe au însemnat încercările de salvare a ei și în cele din urmă cum falimentul ei a devenit o tristă realitate.

Între timp, vedem cum și alte instituții financiare, altădată solide, dau semne de slăbiciune, printre ele numărându-se Merrill Lynch, Morgan Stanley și chiar și Goldman Sachs, banca de investiții cu cel mai solid bilanț și cea mai mare rezervă de lichidități. Tot acum, AIG dă și ea primele semnale de alarmă. Iar aceasta era o veste cât se poate de rea din moment ce AIG oferea asigurări de viață, de sănătate, pentru proprietăți, autovehicule și conturi de pensie, pentru peste 76 de milioane de clienți, dintre care 180.000 de companii, pentru care lucrau mai mult de două treimi din forța de muncă americană.

Povestea AIG va avea însă un final fericit. Unul care a costat SUA o sumă de neimaginat: 185 de miliarde de dolari.

Capitolul 5: STINGEREA FOCULUI (octombrie 2008 - mai 2009)

Ce trei autori ne oferă un tablou al proporțiilor acestui colaps financiar pentru economia SUA care a pierdut peste două milioane de locuri de muncă, iar nivelul scăderii ei a atins o rată anuală de 8%.

Vedem însă în această secțiune cărții cum SUA au reușit să își revină impresionant după această criză. Dar revenirea nu a fost deloc ușoară, mai ales după ce sistemul încasase timp de paisprezece luni, lovitură după lovitură, iar haosul din septembrie – nu doar prăbușirea companiei Lehman, ci și falimentul evitat în ultimul moment al firmelor Fannie Mae și Freddie Mac, Merrill Lynch și AIG, urmate de criza fără precedent a fondurilor pieței monetare – a fost un șoc devastator pentru piețele de credit și la capitolul încredere. 

Tot aici cunoaștem o parte din programele care au ajutat la surmontarea crizei, precum TARP, care a însemnat injectarea în economia americană a 700 de miliarde de dolari. Însă problemele sistemului depășeau cu mult această sumă, iar teama legată de solvabilitatea altor firme financiare rămânea în continuare crescută. Între timp asistăm și la terminarea mandatului lui George Bush și începerea celui al lui Obama și vedem ce măsuri suplimentare pentru revenirea din criză s-au luat în timpul administrației lui.

Tot acum apar și primele semne de revenire din criză după lungile serii de intervenții de urgență. Vastele programe de creditare și lichidități ale Rezervei Federale, salvarea companiilor Bear, Fannie, Freddie și AIG, garanția Trezoreriei pentru fondurile pieței monetare, garanțiile FDIC pentru datoriile bancare și alocarea inițială de fonduri TARP băncilor, toate au fost necesare pentru stingerea focului, chiar dacă, luată individual, niciuna dintre acțiuni nu era suficientă.

Așa se face că astăzi, ca urmare a acestor reforme, instituțiile financiare au mai mult capital, un efect de pârghie mai scăzut, mai multe lichidități, și depind mai puțin de finanțarea pe termen scurt. Cu alte cuvinte, astăzi, reglementările de protecție împotriva unei vâlvătăi financiare sunt mai solide, însă, cu toate acestea, nimic nu ne poate garanta că istoria nu se va repeta. Asta pentru că realitatea este că nu putem preveni în totalitate crizele financiare, ele fiind produsul emoțiilor și al percepțiilor umane.

De aceea, consideră autorii, lecția pe care trebuie să o învețe guvernele statelor în urma acestei crize este să se concentreze mai mult pe măsuri de prognoză și prevenție, întrucât cel mai bun mod de a reduce la minimum daunele cauzate de o criză financiară este să o împiedicăm să înceapă. Asta chiar și în condițiile în care este extrem de greu să anticipezi o cădere financiară.