Am vorbit cu Ana Mănescu și am simțit că aș fi vorbit cu un înger. Nu reușeam să-mi clarific senzația de angelitate pe care mi-a produs-o, până când mi-am dat seama că ea nu e înger, e zână.
Aha! Deci de aici a pornit starea asta a mea de supraponderabilitate!
De la procesul de “zânificare” pe care, vrei - nu vrei, îl pornește în fiecare dintre cei cu care “zânează”.
Ana Mănescu, scriitor-rescriitor-traducător-zână
Red.: Unde se duc visele când se duc?
A.M.: Înapoi în magazia lor, să pună zbuciumul la cale pentru somnul următor. Grea e viața de vis-artist. Da’ uneori le mai prinde omul și le povestește, adesea distorsionate și chinuite – na, să vadă și ele cum e.
Red.: Ce este un om care privește marea?
A.M.: Unul deopotrivă infinit și modest, care numa’poate de fericire și de dor.
Red.: În trei secunde, te rog să scrii o frază dintr-o carte care ți-a plăcut și scrie-o ca pe un fel de moto pentru cititorii noștri.
A.M.: „Acum să iubească cel care n-a iubit niciodată și cel care a iubit să iubească acum.” În Magicianul era mâine în loc de acum, dar de ce să așteptăm?
Red.: Mai degrabă scrii sau mai degrabă traduci?
A.M.: Productiv, cuantificabil, de doi ani, de când traduc pentru ACT și Politon, mai degrabă traduc. Însă scrisul se întâmplă permanent, chiar și când nu se agață de-o hârtie. Acum aspir la un echilibru între cele două, că a sosit vremea să mă întorc și la partea vizibilă a scriiturii.
Red.: Nu ți-e greu să te ții de buchia textului pe care-l ai de tradus? Altfel spus, nu ți se pare tentant să schimbi ceva la o frază care nu-ți aparține? S-o faci mai “a ta”?
A.M.: Nu, pentru că nu mi-ar plăcea să îmi altereze cineva inutil textele doar fiindcă are o zi mai creativă. În practică, mă ajută anii de experiență ca editor-șef al societatesicultura.ro, unde privesc redactarea tot ca pe un soi de traducere – autorul scos din el și adus spre un public mai divers. Aici am învățat să respect atât originalul, cât și produsul final, ceea ce m-a ajutat când am început să traduc. Sigur că am preferințele sau obiceiurile mele când aleg un anumit cuvânt dintre câteva sinonime ori aleg o anumită topică pentru o frază. Însă de aceea există redactorul în orice editură, să-i bage traducerii mințile-n cap.
Red.: Când scrii, ești în text sau în afara lui? Scrii detașat sau implicat?
A.M.: Tot ce știu la prima versiune e începutul, sfârșitul și obsesia care se va traduce în tema cărții. Așa că inițial scriu instinctual. Însă oricât aș încerca să pun în cui pălăria de editor în timpul acestei lungi sesiuni de brainstorming în scris, nu-mi pot potoli vocile – cea a poveștii, cea de redactor, cea a anxietății; ca să nu mai zic de nevoia de a ronțăi și de pisici, care pîndesc și ele în fiecare clipă. Așadar, oscilez între a fi în text și în afara lui, între a scrie detașat – mai degrabă distras – și implicat. Depinde de zi, zău, depinde de oră.
Ca tipar, scrierea e în general în afara textului și a mea – sau adânc în miezul amândurora, vine nu se știe de unde, cred că din magazia aia de vise despre care vorbeam mai devreme –, iar rescrierea este clar în text, mai întâi implicată, când construiesc realmente povestea, apoi detașată, când o finisez și trebuie să o scot din mine și să o aduc spre oameni.
Red.: Te consideri un scriitor experimentat?
A.M.: Nicidecum. Am ceva experiență ca rescriitoare, pot să-mi văd greșelile și să le corectez într-o oarecare măsură și știu când să opresc perfecționismul ca să nu ciobească autenticitatea. Însă orice carte nouă, orice cronică nouă de carte – fiindcă o simt și ca jurnalist cultural, nu numai ca autoare – vine cu foaia goală. Iar experiența, în cazul acesta, are același rol ca în atacurile de panică. Tot chinuită sunt, dar mă ajută să gestionez un strop mai bine situația, fiindcă am mai trecut prin asta și am supraviețuit, deci șansele sunt mari să o fac și acum: să iasă ceva din albul ăla sanatorial.
Red.: Ce sfat i-ai da unui scriitor debutant?
A.M.: Să scrie sincer și să rescrie bine.
Red.: Dacă l-ai întâlni pe Marin Preda pe stradă, ce-ai face? Ce i-ai spune?
A.M.: I-aș spune că-mi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu coperta primului volum din Cel mai iubit dintre pământeni, chiar nu știu cine a mâncat-o. Dar să stea liniștit, că soră-Mer cea talentată într-ale artelor a refăcut-o cu o bucată de hârtie și un marker și chiar seamănă cu originalul.
Red.: Dacă te-ai întâlni pe tine pe stradă, ce ți-ai spune?
A.M.: Omege, Ana Mănescu, ai ieșit tu din casă? Zi drept, aveai poftă de ciocolată și nu a vrut nimeni să-ți mai ia, nu?
Red.: Spune sincer, putem vorbi de narcisism scriitoricesc în cazul tău?
A.M.: Absolut putem vorbi despre narcisim în general în cazul meu. E o tendință naturală, eu am ridicat stiloul, lingura și oglinda de pe tavă la un an, deci mi-a fost ursit. Dar nu-l las să se manifeste decât împreună cu o doză sănătoasă de autoironie.
Red.: În ce măsură te poți feri de narcisism (DACĂ te poți feri de el) atunci cînd feedbackul de la oameni e grozav?
A.M.: Tocmai pentru că am tendința asta, am învățat să mi-l temperez. Da, mă umflu în pene câteva clipe, dar numai dacă lauda e meritată, dacă știu că am dat totul pentru succesul acela, și numai în zona aia din mine pe care o strigă mama, pe bună dreptate, Narcisa. Apoi primesc cu recunoștință feedbackul – bun sau rău – și caut să văd dacă există o lecție în el, dacă pot deveni mai bună în urma lui. Ăsta-i antidotul meu la narcisism și orgoliu scriitoricesc: un melanj de modestie impusă, recunoștință și învățare.