Istoria mirodeniilor în Evul Mediu

Istoria mirodeniilor în Evul Mediu/ Histoire des épices au Moyen Age de Michel Balard este o lucrare de referință care evidențiază rolul fundamental al condimentelor în istoria lumii medievale, acestea fiind considerate de unii istorici un adevărat „motor al istoriei”. Căutarea lor neîncetată a stimulat călătoriile spre pământuri până atunci necunoscute, a impulsionat revoluția nautică medievală, ducând la numeroase inovații în domeniul transportului maritim și a declanșat dorința occidentalilor de a cuceri țările producătoare din Extremul Orient. Astfel, putem presupune că, dacă nu ar fi existat această căutare frenetică a prețioaselor mirodenii, Cristofor Columb, Vasco da Gama sau Magellan nu și-ar fi lăsat, probabil, numele în istorie…

Considerate a proveni chiar din paradis, mirodeniile constituie în Evul Mediu un simbol al bogăției, al fericirii și al prestigiului, al confortului material și al preeminenței sociale, fiind în același timp indicatori sociali ai gustului și ai eleganței. Prețul lor ridicat, datorat rarității și originilor lor îndepărtate și misterioase, le rezervă elitei societății pentru mesele festive sau pentru îngrijirea corpului. E cât se poate de evident astfel faptul că ele nu sunt o marfă ca oricare alta, fiind în același timp condiment și medicament, colorant și parfum. 

Cu erudiție și un stil extrem de captivant, Michel Balard reușește să expună în aceste pagini toate fațetele mirodeniilor, începând de la calitățile lor gustative și curative și impactul lor în societățile occidentale, până la implicațiile lor geopolitice. 

Născut în 1936 la Sucy-en-Brie (Franța), Michel Balard este un reputat istoric francez, specializat în Evul Mediu. Cercetările sale s-au concentrat îndeosebi asupra procesului de colonizare din Orientul medieval, din secolul al XI-lea, odată cu Prima cruciadă, până în secolul al XV-lea, perioada de apogeu a cetăților-state din Peninsula Italică. Actualmente profesor emerit la Universitatea Paris-I Panthéon-Sorbonne și președinte al Societății Istorice și Arheologice din Sucy-en-Brie, Michel Balard a fost distins în 2024 cu Premiul Provins Moyen Âge pentru volumul „Istoria mirodeniilor în Evul Mediu”.

Etimologia cuvântului mirodenii ne trimite la latinescul „species” folosit cu sensul de substanțele vegetale, minerale sau animale folosite în farmacie, în bucătărie și pentru meșteșuguri. Sub umbrela acestui termen au fost incluse mai târziu și produsele aromatice și medicinale, dar și orezul, mierea, zahărul și portocalele. 

Cartea de față detaliază tipurile de mirodenii și utilizările lor în Evul Mediu, bazându-se pe cartea „La pratica della mercatura” - un manual de comerț scris de bancherul florentin Francesco Balducci Pegolotti între anii 1335 și 1343. Inspirându-se dintr-un manual pisan, „Memoria de tucte le mercantie”, redactat în 1278, dar și din lunga sa experiență comercială, Francesco Balducci Pegolotti ne-a lăsat o listă a condimentelor cuprinzând 286 de articole.

În această listă regăsim:

Produsele utilizate în farmacia medievală repartizate pe cele trei regnuri ale naturii din care provin:

•    Mineral: mercurul, boraxul sau lutul armenesc (Bolus armenus); 

•    Vegetal: aloe, cardamom, scorțișoară sau chimion; 

•    Animal: ambra, moscul sau osul din inimă de cerb. 

Produsele condimentare, unde regăsim lista clasică a mirodeniilor, în sensul modern al termenului: piper, scorțișoară, ghimbir, cuișoare, macis  și nucșoară. 

Produsele folosite pentru vopsirea țesăturilor, precum alaunul, cinabrul, indigoul, lemnul de Brazilia (Paubrasilia echinata) sau garanța (Rubia tinctorum) , 

Produsele utilizate în parfumerie, cum ar fi ambra, camforul, apa de trandafiri sau moscul, precum și materiile prime pentru lucrările artizanale, cum ar fi ceara, bumbacul, masticul (Pistacia lentiscus L.) sau rășina.

Autorul subliniază faptul că distincția dintre aceste utilizări nu era strictă, multe produse având întrebuințări multiple (farmaceutice, culinare, meșteșugărești).

Cartea de față se concentrează pe două tipuri de condimente:

•    Mirodeniile scumpe și rare din Extremul Orient și Oceanul Indian: Acestea parcurgeau rute comerciale lungi prin Asia, ajungând în porturile din Orientul Apropiat și Marea Neagră, unde erau preluate de negustorii europeni. Comerțul lor era controlat, cu prețuri și taxe stabilite de autorități.

•    Produsele tinctoriale și „simplele” din bazinul mediteraneean: Acestea erau comercializate în cantități mari de negustori de diverse naționalități, transportate pe nave variate și fără un control statal semnificativ.

Prima parte a cărții se concentrează pe prima categorie de condimente, analizând natura lor, modurile de producție, dar și comercializarea lor prin intermediul negustorilor asiatici, arabi și occidentali. 

1.    Mirodeniile, natură și origine

Este necesar un adevărat tur al lumii medievale cunoscute pentru a determina originea condimentelor populare în epocă.

China

Marco Polo descrie în cartea lui „Il Milione”, cunoscută și sub titlurile de „Diversitatea lumii” sau „Cartea lui Marco Polo” bogăția de condimente din China și Insulindia, evidențiind rolul acestor regiuni în comerțul medieval. El detaliază viața la curtea lui Kublai Khan și obiceiurile popoarelor asiatice, menționând condimente precum ghimbirul, scorțișoara, camforul și lemnul de agar în China, iar în Insulindia — nucșoara, cuișoarele și curcuma. Aceste produse erau valoroase în gastronomie, medicină și ritualuri.

India și Ceylon

Marco Polo descrie India și Ceylon ca niște regiuni extrem de bogate în condimente și arbori valoroși, evidențiind piperul din Malabar, foarte căutat în Evul Mediu. El este primul occidental care oferă detalii despre plantațiile de piper și alte mirodenii precum ghimbirul, scorțișoara și jalapul. De asemenea, remarcă plante utile ca indigotierul, tamarinul și multe altele cu valoare gastronomică, medicinală sau comercială. India era un centru esențial al comerțului cu mirodenii în Evul Mediu.

Asia de Vest

Străbătând Persia și Asia de Vest, Marco Polo prezintă condimente și substanțe valoroase  menționate și în tratate medievale, precum „Pratica della mercatura”. Printre acestea se află: tutia și spoda (oxizi de zinc utilizați în medicină și industria sticlei); asia foetida (rășină cu miros puternic folosită în bucătărie și tratamente digestive); mărarul, galbanul, sagapenum, chimionul, chimenul; nitrul (salpetru) – mineral folosit ca fertilizator; opopotico (opiu pontic) 

- substanță narcotică din mac somnifer, folosită ca sedativ și în compoziția teriacului; lutul armenesc (argilă roșie amestecată cu mină de plumb și uleiuri, utilizată în poleirea cu foiță de aur).

Africa de Est

Deși nu a ajuns în această regiune, Marco Polo ne oferă informații importante cu privire la comerțul medieval cu condimente și produse valoroase din Africa de Est.

Condimente precum balsamul, tămâia, chimenul din Etiopia, ghimbirul și smirna erau exportate în Occident, alături de fildeșul din Madagascar și Zanzibar, material prețios folosit pentru obiecte de artă și religioase. În aceleași regiuni se găseau lemn de santal și ambră cenușie, un produs rar, care se formează natural în tractul digestiv al cașaloților, fiind folosit în parfumerie.

Egipt și Arabia

În Egipt și Arabia regăsim o serie de mirodenii și plante valoroase, unele comune cu cele întâlnite în Asia de Vest și Africa de Est, precum tămâia, smirna, chimenul și tutia. Sunt menționate și alte produse importante precum:

•    Guma arabică, obținută din arborii Acacia, este cunoscută din Antichitate pentru proprietățile sale tehnice și utilizările variate (cerneală, guașe, lipici).

•    Schinduful, cultivat în Egipt de milenii, are utilizări medicinale (scade glicemia, stimulează pofta de mâncare) și este folosit în bucătărie și vopsitorie.

•    Bumbacul, deși nu este o mirodenie propriu-zisă, era tratat ca atare în negoțul medieval și reprezenta o marfă importantă pentru comercianții mediteraneeni.

Lumea mediteraneeană 

În Evul Mediu, deși India, China și Extremul Orient erau văzute ca surse principale de condimente, și zona mediteraneeană furniza produse valoroase precum: alaunul, esențial în industria textilă; masticul din Chios care era folosit în medicină, igienă, alimentație și cosmetică; șofranul, extrem de prețios, care necesita foarte multă muncă (150.000 de flori erau necesare pentru un kilogram de șofran) sau mandragora, înconjurată de mituri, și care era folosită ca sedativ și narcotic în chirurgie.

Dincolo de Mediterană

Deși majoritatea mirodeniilor folosite în Evul Mediu occidental proveneau din Asia și zona mediteraneană, unele veneau din regiuni îndepărtate. Dintre acestea amintim:

•    Chihlimbarul: o rășină vegetală fosilizată, veche de peste 40 de milioane de ani, produsă de conifere din epoca Neogenului, era colectat de pe țărmurile Mării Baltice și era utilizat pentru realizarea de bijuterii;

•    Melegueta (Aframomum melegueta): cunoscută și ca „grăuntele paradisului” sau „piper de Guineea” este o plantă erbacee din Africa de Vest, din familia Zingiberaceae. Semințele sale, cu gust picant, erau folosite ca substitut de lux pentru piper. 

Observăm astfel că, la sfârșitul Evului Mediu, mirodeniile proveneau dintr-o arie geografică vastă – din China până în Africa de Vest și de la Marea Baltică până pe coastele estice ale Africii. 

1.    Din Orient în Occident, negoțul cu mirodenii

Până în secolul XII, Occidentul nu știa care este sursa mirodeniilor, mulți atribuindu-le o proveniență magică. Comerțul cu mirodenii era mediat de arabi și musulmani, iar orașe ca Alexandria și Beirut erau centre comerciale importante. 

După ascensiunea Imperiului Mongol și călătoriile lui Marco Polo, Occidentul a început să ajungă în China și India, dar dinastia Ming a limitat accesul european în Orient, determinând schimbarea rutelor comerciale. În secolele XIII-XIV, comerțul cu mirodenii s-a concentrat pe rețelele maritime dintre Asia și Orientul Mijlociu.

Rețelele asiatice

Comerțul asiatic medieval era influențat de geografie și geopolitică, iar principalele rute comerciale – maritime și terestre – legau China de India, Orientul Mijlociu și Africa de Est. 

Marea Chinei

China a avut un rol cheie în comerțul maritim premodern, conectându-se cu India, Orientul Mijlociu și Africa de Est prin rute complexe, dar riscante. Principalele orașe-port erau Quanzhou, Canton, Hangzhou și Yangzhou. China exporta ceramică, mătase și textile, și importa mirodenii, perle și lemn. Pentru o lungă perioadă, comercianții musulmani (arabi și perși) au dominat comerțul exterior chinez în secolele IX–X, Islamul răspândindu-se în paralel cu extinderea rețelei comerciale. Politica de izolare a dinastiei Ming a redus comerțul extern, reluat abia în 1567, odată cu sosirea portughezilor.

Insulindia

Insulindia (Asia de Sud-Est) a fost un centru esențial al comerțului afro-eurasian, datorită poziției strategice între China și India și bogăției în mirodenii. Controla rutele maritime prin strâmtorile Sunda și Malacca. 

După declinul Majapahitului, orașul Malacca a devenit principalul nod comercial regional, atrăgând comunități internaționale și impunând taxe vamale scăzute. Aici se tranzitau mirodenii, mătase, porțelanuri și alte bunuri spre India, Orientul Mijlociu și Europa, fiind parte a unui sistem comercial global numit de Philippe Beaujard „sistemul mondial afro-eurasian”.

Subcontinentul indian și Ceylon

India și Ceylon erau puncte-cheie în comerțul afro-eurasian, datorită mirodeniilor (piper, scorțișoară) și poziției strategice pe rutele dintre China, Arabia și Africa. Porturile Indiei, situate la gura râurilor, erau conectate la Marea Roșie și Golful Persic (Gujarat, Malabar) sau spre Sumatra (Coromandel).

Comerțul era dominat de arabi, evrei și hinduși, care formau rețele comerciale extinse. India exporta mirodenii, pietre prețioase și primea textile, metal, hârtie. Ceylon era important pentru scorțișoară și pietre rare, fiind frecventat de persani, chinezi și hinduși. 

Golful Persic

Golful Persic a fost din secolul al VIII-lea principala rută maritimă între lumea islamică și India, datorită porturilor și apropierii de Bagdad. Porturi ca Sohar, Qalhat și Hormuz au legat Orientul Mijlociu de India, China și Africa de Est, cu Hormuz ca centru principal în secolul XIII. Comercianții au răspândit islamul în India. După declinul Bagdadului, comerțul s-a mutat temporar spre Marea Roșie, dar la sfârșitul secolului XIV echilibrul s-a restabilit.

Marea Roșie

În perioada medievală, Marea Roșie a fost o rută comercială esențială între Oceanul Indian și Marea Mediterană, Egiptul jucând rolul de intermediar-cheie. Încă dinaintea instalării fatimizilor la Cairo (969), mirodeniile din India și Extremul Orient ajungeau în Europa prin intermediari orientali – evrei și musulmani. 

După 1424, sultanul mameluc Barsbay a redirecționat comerțul prin Jeddah și Mecca, instituind un monopol de stat. Mirodeniile erau revândute cu prețuri foarte ridicate în Alexandria, ceea ce transforma Marea Roșie într-o arteră vitală a comerțului global medieval.

Drumul mătăsii

„Drumul mătăsii” a fost o rețea de rute comerciale care legau China de Europa prin Asia Centrală și Orientul Apropiat. În Evul Mediu, rutele principale treceau prin Tabriz și Tana, asigurate de pax mongolica. Pe lângă mătase, mirodeniile erau cele mai valoroase mărfuri. După o serie de instabilități politice și masacrul de la Tana (1343), comercianții au evitat rutele terestre și au redirecționat comerțul pe căi maritime prin Siria și Egipt, Alexandria devenind noul centru comercial al acestor rute.

Rețelele mediteraneene

Egiptul

Între secolele XI–XIII, Alexandria și Fustat au fost centre majore ale comerțului cu mirodenii din Orient, atrăgând comercianți din toată Mediterana. Fustat a fost inițial principalul nod comercial, dar Alexandria a preluat conducerea datorită poziției sale strategice. Venețienii, pisanii și genovezii au obținut funduq-uri (spații comerciale) unde derulau afaceri fără a forma însă colonii permanente. Comerțul este organizat prin contracte maritime (societas maris) și generează profituri mari, deși rămâne încă foarte riscant. Egiptul devine astfel un nod esențial în rețeaua de comerț a mirodeniilor, eclipsând treptat rutele terestre ale Drumului Mătăsii.

După căderea Acrei, în 1291, papalitatea interzice orice comerț cu Egiptul, sub amenințarea excomunicării, dar interdicția este ignorată sau ocolită prin contrabandă. 

După restrângerea comerțului cu Alexandria, au apărut noi rute comerciale prin porturi ca Acra și Ayas. 

Siria 

În perioada medievală, portul Acra din Siria a fost un centru comercial important între Asia și Mediterana, beneficiind de influența cruciadelor și de facilități fiscale. Venețienii și genovezii au dezvoltat rute maritime active, 
schimbând produse occidentale pe mirodenii și mătase. După distrugerea Acrei de către mameluci în 1291, rolul său a fost preluat de Damasc și Beirut. Damasc a devenit principalul centru de distribuție a mirodeniilor, iar Beirut, un port prosper, preferat de venețieni și genovezi până la recâștigarea rolului dominant de Alexandria. În secolul al XV-lea, rutele comerciale Beirut și Alexandria au fost complementare, iar Veneția a rămas liderul comerțului cu mirodenii.

De la venețieni la portughezi

Începând cu secolul al XIII-lea, europenii occidentali au căutat rute directe spre sursele de mirodenii din Asia pentru a evita intermediarii arabi, evrei și indieni. Exploratori ca Marco Polo au adus informații valoroase despre regiunile asiatice. Interdicția papală asupra comerțului cu musulmanii a impulsionat expedițiile maritime, deși primele încercări au eșuat. Portugalia și Spania au devenit ulterior principalii exploratori maritimi, iar eforturile portughezilor, sprijinite de figuri precum Henric Navigatorul și Vasco da Gama, au dus la stabilirea unei rute maritime directe spre India în 1498.

Modalități de comercializare a condimentelor în Levant

Între secolele XII–XV, comerțul cu mirodenii în Levant (Egipt și Siria) era strict controlat de autoritățile mameluce și dominat de negustorii italieni, provensali și catalani. Tranzacțiile se făceau prin tratate, taxe și funduq-uri 
speciale. Prețurile erau influențate de evenimente politice (invazia tătară), epidemii (ciuma neagră), războaie (venețiano-genovez), blocade comerciale și politici fiscale ale sultanilor, iar profiturile mari au dus la o concurență intensă între marile puteri maritime europene.

2.    Condimentele și masa

În Evul Mediu târziu, mirodeniile erau foarte apreciate în Europa de Vest nu doar pentru gust, ci și ca simbol al statutului social, pentru presupusele beneficii pe care le aveau pentru sănătate și datorită imaginarului religios și mitic care le asocia cu paradisul și nemurirea. Astfel Johan Huizinga, considera că rolul mirodeniilor era „de a orna viața cu fantezie, de a fi în căutarea unei reverii regăsite în iluzia unei armonii ideale”.

Mirodeniile și ierarhizarea socială

În Evul Mediu, există o legătură directă între poziția socială și diversitatea condimentelor folosite. În timp ce elita laică și ecleziastică se bucura de o gamă largă de mirodenii scumpe (piper alb, scorțișoară fină, cuișoare, nucșoară, șofran etc.), utilizate pentru a demonstra bogăția și prestigiul, meșteșugarii și țăranii au acces limitat la acestea, folosind în principal ierburi aromatice din producție proprie și ocazional piper.

Naționalism și regionalism în utilizarea condimentelor

Nu toate țările occidentale din Evul Mediu aveau aceleași preferințe pentru condimente, contrar ideii unui internaționalism culinar. Gusturile erau influențate de factori precum tradițiile locale, proximitatea față de centrele de import, vecinătatea cu lumea arabă (cu o cultură culinară bogată în condimente exotice) și istoria regiunii (de exemplu, dominația arabă în Spania și sudul Italiei). Astfel, înainte de a analiza practicile culinare occidentale din acea perioadă, este esențial să se ia în considerare influențele culinare ale țărilor islamice și ale Bizanțului.

Condimentele în bucătăriile bizantine și islamice

În bucătăriile bizantină și islamică din Evul Mediu exista o abundență de condimente, datorită poziției strategice pentru comerț (Bizanț) și unei culturi culinare rafinate (Islam). În Bizanț, o serie de documente atestă o gamă largă de mirodenii, și, în ciuda faptului că  rețetarele sunt rare, unele indicii sugerează o utilizare frecventă, mai ales de către elite. 

Lumea islamică a lăsat numeroase rețetare care demonstrează o utilizare extinsă a condimentelor, în special a zahărului, în preparate adesea dulci-acrișoare, cu influențe indo-persane. Aceste bucătării contrastau cu cele occidentale, unde accesul la condimente era mai limitat. Este evident însă că bucătăria arabă a influențat gastronomia occidentală, în ciuda faptului că rețetele au fost adaptate local.

Condimentele în tratatele culinare franceze

Tratatele culinare franceze din secolele XIV–XV arată o utilizare intensă a condimentelor, cu un „cvartet” dominant: ghimbir, scorțișoară, piper și șofran. Treptat, piperul este înlocuit de grăuntele paradisului, iar zahărul devine tot mai folosit. Se conturează astfel o omogenizare a gusturilor în Europa, cu particularități franceze însă.

Condimentele în cărțile de bucate italiene

Tratatele culinare italiene (sec. XIV-XVI) arată o bucătărie bogată în condimente, cu variații regionale (nord vs. sud, influențe arabe/aragoneze). „Liber de coquina” – cel mai vechi tratat italian, redactat la începutulsecolului al XIV-lea, inițial nu menționa foarte multe condimente, dar versiunile ulterioare arată o utilizare mai largă a acestora, în special a șofranului, piperului și zahărului.

 „Libro de arte coquinaria” de Martino De Rossi (sec. XV), reprezintă o sinteză a bucătăriei italiene și constituie un model din care s-au inspirat, până în 1550, toți autorii de cărți de bucate italiene. 

Condimentele în cărțile de bucate iberice

Tratatele culinare iberice timpurii sunt rare. Sent Sovi (sec. XIV-XV, origine catalană) e bogat în rețete (220), reflectând bucătăria aristocratică catalano-aragoneză, cu multe condimente, cu utilizarea frecventă a migdalelor și zahărului, precum și a șofranului, ghimbirului și a piperului. „Libre del coch” (Maître Robert, sec. XV-XVI), cu influențe italiene și catalane, are un scop pedagogic și prezintă o utilizare și mai intensă a condimentelor, cu accent pe zahăr și scorțișoară. Ambele lucrări împărtășesc asocieri de condimente, ghimbirul având un rol central.

Sudul iberic (Al-Andalus), cu influență arabă profundă, are un tratat anonim (sec. XIII) care pune accent pe o utilizare masivă și diversificată a condimentelor, dar cu o ierarhie diferită față de cele catalane: piperul domină, urmat de coriandru (absent în Catalonia) și zahăr (înlocuit parțial de miere, care dispare ulterior în Spania creștină). 

Condimentele în cărțile de bucate englezești

Primele texte culinare englezești (sec. XIV) pun accent pe șofran și zahăr, alături de piper, ghimbir, scorțișoară și cuișoare, introducând și condimente fine (piper cubeba, galangal, macis), dar nu și grăuntele paradisului sau nucșoara. „Form of Curry” (sec. XIV-XV) evidențiază șofranul, zahărul și ghimbirul, cu un declin al piperului și scorțișoarei. Dulceața pare a fi o caracteristică a bucătăriei englezești.
 

„Ordinance of Pottage” confirmă popularitatea ghimbirului, zahărului și șofranului, semnalând însă și macisul. Achizițiile de condimente ale ghildei Sfintei Cruci arată o întârziere față de gustul elitei: piperul rămâne dominant, zahărul apare târziu, iar șofranul nu e important. Gama de condimente engleză nu include nucșoara, piperul lung sau grăuntele paradisului, explicând menținerea piperului în rețete, spre deosebire de Franța.

Condimentele în cărțile de bucate germane

Analiza cărților de bucate germane (sec. XIV-XV) este destul de complicată din cauza dificultăților lingvistice. Studiile recente explorează șase cărți pentru a determina originalitatea bucătăriei germanice. Aceste cărți, din diverse medii (curți, mănăstiri), arată o gamă modestă de condimente față de alte țări, adesea menționate generic, sugerând o alegere flexibilă pentru bucătari.

Astfel, principalele condimente folosite în bucătăria germană erau: piperul (mai puțin la nobili), șofranul și ghimbirul. Zahărul era puțin folosit, sugerând o  aprovizionare dificilă cu produse orientale, mierea fiind utilizată mai frecvent. În schimb, marile tratate culinare din spațiul germanic menționează frecvent folosirea ierburilor locale, precum: pătrunjelul, ceapa, salvia, usturoiul și muștarul. 

4.    Condimentele și farmacologia

Cea de-a patra parte a cărții evidențiază rolul condimentelor în medicina medievală, unde acestea erau folosite ca remedii împotriva bolilor. Medicina medievală, influențată de tradiții grecești, arabe și indiene, se baza pe teoria umorală, care lega sănătatea de echilibrul dintre cele patru umori ale corpului (Hipocrate, Galen), iar condimentele, considerate calde și uscate, erau folosite pentru a corecta dezechilibrele produse de alimente sautemperament. 

Mirodeniile exotice, scumpe și rare, erau rezervate bogaților, în timp ce plantele locale serveau drept substitut pentru majoritatea populației. 

Negustorii-apotecari

În Evul Mediu, apotecarii vindeau condimente și preparau remedii, activitatea lor confundându-se inițial cu cea a medicilor. Între secolele XIII–XVI, în Italia și Franța meseria se profesionalizează, apar reglementări, examene și bresle specializate, reflectând profesionalizarea și integrarea apotecarilor în sistemul medical. Termenul „apothecarius” vine din grecescul apotheke și desemna inițial orice vânzător de mărfuri, indiferent de natura acestora.

Cunoștințe și forme farmaceutice

În Evul Mediu, apotecarii își bazau cunoștințele pe ierbare și cărți de rețete, inspirându-se de asemenea din lucrări grecești, arabe și latine. Condimentele, deși puține ca număr, erau frecvent folosite. Traducerea textelor arabe, în secolul al XI-lea, de la Salerno (Italia) a dus la o creștere a numărului de remedii și la apariția unor tratate complexe, care au pus bazele medicinei medievale și au impulsionat dezvoltarea farmacologiei medievale. Manuale precum 

„Antidotariumul lui Nicolaus” au devenit obligatorii pentru apotecari. În Franța, de exemplu, deținerea „Antidotariumului lui Nicolaus” a devenit obligatorie din 1353, pentru apotecarii din întregul regat.

„Antidotarius magnus”, este o altă lucrare reprezentativă pentru secolele XI-XII care unifică tradiția medievală timpurie cu rețetele arabe traduse de Constantin Africanul. Aici se găseau sute de preparate în ordine alfabetică, cu adăugiri ulterioare.

Regimuri de sănătate și calendare dietetice

Încă din Antichitate, alimentația a fost strâns legată de farmaceutică, fiind adaptată în funcție de climat și anotimpuri, conform teoriei umorilor. În Evul Mediu, această relație a generat o amplă literatură, axată pe prevenirea bolilor prin regimuri alimentare sezoniere. Tratamentele se bazau pe influența „lucrurilor nenaturale” (aer, alimentație, somn, emoții, inaniție și sațietate, exercițiu și repaus, precum și pasiunile sufletului, și urmăresc, înainte de toate, prevenirea bolilor), iar bătrânețea era considerată o „răcire” ce trebuia combătută prin alimente calde și umede. Condimentele exotice, folosite în funcție de sezon, aveau rol terapeutic. De-a lungul secolelor, medicina și dietetica s-au îmbinat, promovând o alimentație cu rol curativ în toată lumea medievală.

Câteva terapii cu mirodenii

Rețetarele medievale ofereau tratamente pentru diverse boli, bazate pe teoria umorilor și folosind frecvent condimente precum cuișoare, scorțișoară, ghimbir sau șofran. Acestea erau folosite pentru ochi, piele, păr, digestie, inimă și epidemii, dar erau accesibile mai ales celor bogați.

Condimentele în spital și la mănăstire

În Evul Mediu, tratatele medicale recomandau condimente exotice, dar majoritatea oamenilor foloseau plante locale ieftine (mușețel, rozmarin, absint). Mănăstirile și spitalele îngrijeau bolnavii săraci cu ierburi din grădinile proprii.  Doar elitele aveau acces constant la condimente scumpe, iar spitalele le foloseau rar și în cantități mici, mai ales în cazuri grave. Plantele locale erau baza tratamentelor, datorită accesibilității și rolului lor în echilibrarea umorilor, deși chiar și medicii știau că erau prea puțin eficiente. Nu întâmplător, medicul Gilles de Corbeil spunea: „în loc de vorbe goale, prescriem ierburile munților”.

5.    Condimentele și artizanatul

Partea a cincea a cărții studiază condimentele în funcție de rolul pe care l-au avut la diverse activități meteșugărești și practici religioase din Evul Mediu, precum: vopsirea țesăturilor, prepararea vopselurilor, parfumeria, cosmetica, îmbălsămarea, ritualurile creștine sau fabricarea cernelii.

Condimente și vopseluri, condimente și coloranți

În Evul Mediu, vopsirea textilelor implica mordansarea (curățare cu alaun sau alte substanțe) și vopsirea propriu-zisă. Vopsitorii, organizați pe culori (roșu, albastru), erau dependenți de negustorii de condimente și apotecari pentru coloranți: purpură, cârmâz, coșenilă, garanță, lemn de Brazilia (roșu); pastel, drobușor, indigo (albastru); șofrănel, șofran, brobință (galben). Amestecurile de culori erau evitate inițial. Condimentele exotice erau esențiale pentru țesăturile de lux și mătase.

Condimentele erau necesare și pentru pigmenții folosiți de artiști (cinabru, zedoaria, sângele-dragonului, orpiment). Analizele moderne au identificat lapislazuli în manuscrisele medievale, alături de cinabru, orpiment și azurit în icoanele bizantine. Cerneala neagră se obținea din nucă-galică, gumă arabică, vitriol, apă și vin. Produsele exotice erau vitale și în artele medievale.

Condimente și cosmetică, condimente și parfumerie

În Evul Mediu timpuriu, manuscrisele medicale franceze se concentrau puțin pe estetică. Ulterior, în secolele XIV-XV, cosmeticele devin importante, drept urmare apar și tratate pe această temă precum cele ale lui Aldebrandin de Siena, Lanfranc, Henri de Mondeville și Guy de Chauliac. Acestea se concentrau pe păr (alopecie, culoare, substanțe depilatoare) și față (pete, miros), bazându-se pe teoria umorilor. Foloseau diverse substanțe orientale (aloe, mastic, alaun, camfor, smirnă etc.), diferite de cele culinare (piper, scorțișoară, ghimbir). În regiuni mai sărace, se utilizau ingrediente locale (urzică, ceapă, viță-de-vie).

Parfumeria medievală aprecia mirodeniile (cuișoare, ambră gri, camfor, costus, mastic, ladan, mosc, santal), deși cele odorifere erau mai puțin menționate decât cele culinare. Industria parfumurilor era incipientă.

Ritualurile religioase acordau importanță balsamului de Iudeea (pentru mir) și tămâiei (pentru sacralitate).

Îmbălsămarea includea mirodenii exotice (nucșoară, smirnă, aloe, tămâie) alături de plante aromatice europene, fiind un lux rezervat elitelor.

----

În final, pornind de la ideea enunțată la începutul cărții, potrivit căreia condimentele au reprezentat un veritabil „motor al istoriei”, putem afirma că, deși valoarea lor economică este incontestabilă și au avut un rol decisiv în 
marile transformări ale lumii medievale, nu au fost singurele elemente esențiale. Alte activități economice, precum comerțul cu grâu, sare sau textile, au avut o importanță comparabilă, influențând în mod semnificativ evoluția societății  din acea perioadă.

P.S: Vă invit să consultați resursele suplimentare puse la dispoziție de această carte și anume:

1. Dicționarul de mirodenii și condimente;

2. Hărțile reprezentând: Exporturile din Oceanul Indian; Ruta karimului (sec. al XIII-lea – jumătatea sec. al XIV-lea); Porturile comerciale și orașele din Oceanul Indian.