ACT si Politon
26-04-2024
0 comentarii
E de ajuns să privești pentru câteva secunde o felină grațioasă făcându-și liniștită somnul de frumusețe în vreun colț confortabil al casei, pentru a te molipsi și tu puțin de liniștea și nepăsarea ei.
Blânde, elegante, grațioase, afectuoase, subtile, leneșe, drăgălașe, amuzante, independente și uneori viclene și egoiste, dar atât de plăcute per total, pisicile reușesc cumva să ne subjuge cu drăgălășenia lor.
Un lucru destul de ciudat, dacă ne gândim fie și numai la raportul de forțe dintre noi. Noi, oamenii - niște „uriași” cu puteri „supranaturale”, locuind în niște „palate” imense și uneori foarte confortabile – ele, mâțele – niște amărâte neputincioase, incapabile să își asigure singure hrana, confortul și siguranța, aflându-se de cele mai multe ori la mila unui stăpân care le poate decide soarta după bunul plac. (Și apropo de ghilimele, știați că termenul maghiar pentru acestea „macskaköröm”, se traduce literal prin „gheare de pisică”?).
Poate că de aceea le și iubim. Pentru că ne fac să părem puternici, deși nu suntem; pentru că îngrijirea lor ne dă sentimentul că suntem buni și facem lucruri bune; pentru că ne fac să ne simțim utili și pentru că prezența lor, atât de tăcută și atât de discretă, ne alungă singurătatea, gândurile întunecate și tristețea în general.
Dar mai e ceva. Ceva misterios. Ceva magic. Ceva ce nu putem numi. Un factor X care îi face până și pe cei mai puternici, mai sociabili, mai extravertiți și mai senzaționali oameni să fie atrași într-un mod inexplicabil de personalitatea lor. Degeaba spun unele guri că pisicile sunt pentru introvertiți, iar cățeii pentru extravertiți. Pisicile reușesc cu drăgălășenia lor să seducă tot felul de oameni, indiferent de temperament, de cât de singuri sau înconjurați de oameni sunt, și indiferent dacă mama lor i-a avertizat, sau nu, în copilărie că un animal de companie în casă înseamnă negreșit o foarte mare grijă în plus.
Iată doar câteva exemple de mari iubitori de pisici din istoria lumii, care nu te-ai fi așteptat poate să se lase înduioșați într-o asemenea măsură de descendentele zeiței Bastet:
De departe, titlul de cel mai înnebunit după pisici bărbat celebru îi revine lui Abraham Lincoln, cel de-al 16-lea președinte american. Pisicile lui, Tabby și Dixie, au fost printre primele pisici de la Casa Albă și au avut parte de un tratament regal. Se spune că pe Tabby, președintele Lincoln obișnuia să o hrănească cu o furculiță de aur la cinele de la Casa Albă, în timp ce despre Dixie, Lincoln obișnuia să spună adesea că este mai deșteaptă decât întregul său cabinet.
Mark Twain a fost și el un mare iubitor de pisici. Uneori avea și câte 19 în același timp. Le iubea și le aprecia atât de mult încât, obișnuia să spună că dacă omul ar putea fi încrucișat cu pisica, oamenii s-ar îmbunătăți, dar pisicile s-ar deteriora. Când pleca undeva, obișnuia să închirieze pisici, plătindu-le proprietarilor un preț atât de mare încât aceștia le puteau asigura cu suma respectivă traiul pentru tot restul vieții.
Ion Creangă, a fost la rândul său un mare, mare, admirator al pisicilor. La bojdeuca din Țicău, avea mai mult de 10 pisici pe care le botezase după numele cunoștințelor și prietenilor săi. Se spune că pisicile lui Ion Creangă ar fi avut neobișnuitul talent de a simți când scriitorul urma să primească o vizită a vreunui cunoscut, și-l avertizau pe acesta sărind pe clanța ușii de la camera în care obișnuia să scrie.
Pasiunea lui Nikola Tesla pentru electricitate i-a fost inspirată de pisica lui din copilărie Mačak. Astfel, într-o zi, în timp ce o mângâia, blana pisicii s-a încărcat cu electricitate și l-a curentat. Misterul acestui eveniment l-a fascinat într-atât pe Tesla încât s-a gândit în fiecare zi din acel moment încolo la ce este electricitatea.
Isaac Newton iubea pisicile, dar nu și faptul că-l deranjau în timpul experimentelor sale. Astfel, într-o bună zi, în timp ce făcea un experiment într-o cameră în care trebuia să fie perfect întuneric, pisica lui năzdrăvană Spithead tot îi deschidea ușa, zădărnicindu-i astfel munca. Pentru a se feri de astfel de probleme în viitor, Newton a inventat ușița pentru pisici. După care, Newton și pisica lui au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…
Papa Paul al II-lea era un mare iubitor de pisici. Când acestea se îmbolnăveau, papa îl chema pe medicul lui personal, Giacomo Gottifredi, să le îngrijească. Când Gottifredi nu le putea vindeca, Papa era copleșit de durere. Reacția lui era ridiculizată la Roma, cu atât mai mult cu cât, în Evul Mediu, ele erau considerate „slujitoare ale diavolului”.
Cu siguranță că ați auzit de poetul francez Charles Baudelaire. Ei bine, acest poet talentat, situa pisicile mult deasupra oamenilor în ierarhia lui socială, iar când mergea într-o vizită, mai întâi căuta pisica și apoi își petrecea tot restul vizitei îmbrățișând-o și alintând-o, ignorând complet gazdele și pe ceilalți invitați până pleca acasă.
Dar niciuna dintre aceste povești nu vorbește atât de grăitor despre dragostea și devotamentul oamenilor pentru pisici, ca următoarea. Este vorba de un alt mare iubitor de pisici de la Casa Albă, Calvin Coolidge – al 30 – lea președinte al Statelor Unite. Dintre pisicile sale, Tiger era de departe preferatul. Când acesta îl chema „Tige”, pisoiul portocaliu cu negru apărea rapid, putând fi zărit adesea încolăcit după gâtul lui Coolidge, care se plimba astfel cu el prin Casa Albă. În ziua în care Tiger a dispărut, a fost mare agitație la Casa Albă. Disperat că pisoiul dispăruse fără urmă, președintele și-a trimis unul dintre agenții secreți la radio WCAP pentru a face un apel la oameni să sune la Casa Albă în cazul în care zăreau motanul. Au sunat foarte mulți oameni ulterior la Casa Albă, iar motanul a fost găsit. Mai târziu, ca măsură de prevenție, președintele i-a făcut motanului o zgardă nouă pe care era scris: „Numele meu este Tiger. Locuiesc la 1600 Pennsylvania Avenue." (n.r: adresa Casei Albe)
Și acum, că tot am vorbit despre pisicile celebre prin prisma stăpânilor lor celebri, ar fi păcat să nu amintim și câteva exemple de pisici care și-au câștigat celebritatea prin forțe proprii, datorită deosebitelor lor calități:
Félicette, a fost prima pisică care a supraviețuit unui zbor spațial. Franța a fost țara care a trimis-o în spațiu la 18 octombrie 1963 cu scopul de a studia modul în care lipsa gravitației ar afecta animalele, respectiv oamenii.
Félicette a fost aleasă dintre 13 pisici datorită calmului ei de neegalat.
Félicette a fost aleasă dintre 13 pisici datorită calmului ei de neegalat.
Creme Puff din Austin, Texas, a fost cea mai bătrână pisică care a trăit vreodată conform Guinness Book of World Records din 2010. Ea avea 38 de ani și 3 zile când a murit. Fratele ei a murit la 34 de ani. Se pare că secretul longevității acestor pisici a stat în dieta specială cu care le hrănea stăpânul lor.
Tama a fost șefa gării Kishi din Wakayama, Japonia. În 2007, oficialii căilor ferate japoneze i-au acordat titlul de șefă de stație, cu principala atribuție de a saluta pasagerii. În loc de un salariu anual, căile ferate i-au furnizat lui Tama hrană pentru pisici pentru un an, o plăcuță de identificare aurie pentru zgarda ei cu numele și poziția ei, și o șapcă de șef de stație special concepută și fabricată pentru a i se potrivi. Un studiu a estimat că publicitatea în jurul lui Tama a adus 1,1 miliarde de yeni la economia locală. Cum a reușit? Era tare simpatică…
Stubbs (în traducere Ciot)) a fost un pisoi portocaliu care a condus orașul Talkeetna, din Alaska, cu o populație de 900 de oameni, timp de 18 ani. Dezamăgiți de opțiunile umane pe care le aveau pe lista candidaților la primăria din localitate, oamenii l-au trecut mai în glumă mai în serios pe listă și pe Ciot. Motanul a câștigat alegerile, bucurându-se ulterior de o strălucită și îndelungată carieră ca primar. Turiștii care ajungeau în zonă aveau astfel ca obiectiv obligatoriu și o vizită la primarul mustăcios.
Așadar, pisicile nu numai că au ajuns să ne subjuge emoțional și sentimental, dar ne-au și condus propriu zis la un moment dat. Te întrebi ce secrete stau în spatele puterilor lor incredibile?
Barbara Capponi, alias Babas, autoarea cărții „Cum să domesticești un om” cunoaște toate tacticile pe care ingenioasele feline le folosesc pentru a ne cuceri. În calitate de fostă, actuală și viitoare (probabil) posesoare de pisici, Babas a studiat ani la rând cu atenție comportamentul pisicilor, reușind să înțeleagă pe deplin strategiile pisicești care ne transformă pe noi oamenii în umilii lor sclavi. Cartea, scrisă din perspectiva unei pisici care își instruiește suratele cum să își aleagă, să își domesticească și să îi educe pe oamenii care le adoptă astfel încât să îi cucerească definitiv și să îi facă să le asculte întotdeauna și în legătură cu orice, este un ghid pas cu pas pentru pisici, pentru a-și subjuga definitiv și iremediabil stăpânul.
Iată o mică „mostră” din această carte pur și simplu savuroasă, care te va ajuta să te relaxezi și să te amuzi extraordinar:
„Dulcegăriile implică contactul fizic și, în forma lor clasică, constau în a vă freca de picioarele omului, a zăbovi cu corpul lipit de el, după care a-i da o ultimă mângâiere cu coada înainte de a trece pe lângă el. Apoi, vă întoarceți imediat, reveniți și reluați acțiunea, dar pe partea cealaltă. Desigur, toate acestea pot fi însoțite de priviri, tors și mici vocalize.
Operațiunea trebuie repetată de un număr nedeterminat de ori: obiectivul este ca subiectul să se înduioșeze, să se aplece ca să vă mângâie, să înceapă și el să scoată sunete și, manifestându-se în cel mai expus mod, să treacă la „vocea copilăroasă” – un fenomen pe care îl vom detalia imediat.
Nivelul următor de dulcegării implică să ajungeți la înălțimea botului primatei, urcându-vă pe un suport special, și să repetați manevra descrisă mai sus; de data asta, însă, în loc să acționați asupra picioarelor, vă frecați de pieptul, brațele și botul creaturii.
Astfel, vă veți găsi pentru prima oară bot în bot: un moment de încredere reciprocă, crucial pentru procesul de domesticire.
Dacă sunteți deosebit de pricepuți, omul se va lăsa chiar el în jos, așezându-se la nivelul solului astfel încât să se poată realiza dulcegăria bot în bot. Desigur, depinde și de om. Ar putea fi nevoie de ani de zile sau s-ar putea întâmpla chiar de la prima încercare. Dacă este vorba despre un exemplar în vârstă sau cu probleme fizice care îl împiedică să se aplece, e de datoria voastră să găsiți o soluție pentru a-i ajunge la bot. Dacă stă pe scaun, este suficient să-i urcați în poală.
Acum că ați aprins focul iubirii în omul vostru, trebuie să-l mențineți.
Pentru a face asta, etalați-vă frumusețea în fața lui.
Mergeți: arătați-i cum se merge.
Așezați-vă: arătați-i cum se stă în șezut.
Căscați: arătați-i cum se cască, dezvelindu-vă colții albi, cu limba răsucită și modelul fascinant de pe cerul gurii.
Întindeți-vă: arătați-i cum vă lungiți de la vârful lăbuțelor până la vârful cozii.
Plimbați-vă prin fața lui când stă la masă și se uită la diverse obiecte sau le manevrează. Așezați-vă molcom într-un loc în care nu are cum să nu vă vadă. Încolăciți-vă ca un covrig. Întindeți-vă ca un leu de mare la soare.
Ghemuiți-vă ca un sfinx cu lăbuțele una lângă alta. Arătați-vă din față și din profil; mergeți țanțoș cu coada în formă de semn de întrebare; culcați-vă pe o parte și arcuiți-vă spatele ca o paranteză.
Apoi, când vreți să-i dați lovitura de grație, e momentul să vă rostogoliți: întindeți-vă cu burtica în sus, îndoiți lăbuțele din față ca un iepuraș și depărtați labele din spate, arătându-vă burtica în toată pufoșenia ei. Acum, rostogoliți-vă la dreapta și la stânga în timp ce priviți omul.
Dacă vrea să vă mângâie pe burtică, rezistați instinctului de a o zbughi și lăsați-l să o facă, legănându-vă în continuare de pe o parte pe alta.
Dacă vă atinge boticul, băgați-vă capul în căușul palmei lui și rămâneți așa, torcând puternic.
Dacă omul nu e defect, odată ajunși în acest punct, ar trebui să fie al vostru.” (Barbara Capponi, Cum să domesticești un om)
Cartea începe, spre dezamăgirea noastră, a oamenilor, cu o descriere a speciei noastre văzute prin ochii pisicilor, descriere care ar putea fi considerată pe alocuri cel puțin nedreaptă. (n.r: Faptul că pisicile ne numesc maimuțe pe tot cuprinsul cărții ar trebui tratat cu maximă indulgență și pus neapărat pe seama ignoranței acestora.)Așadar, oamenii sunt în ochii pisicilor doar niște maimuțe mari, care au o adevărată obsesie pentru lucruri (lucrulită), un comportament duplicitar periculos și niște labe din față foarte reușite, care sunt de fapt singura parte mai reușită a corpului nostru din punctul lor de vedere.
Din cauza „lucrulitei” de care suferim, pierdem foarte mult timp având grijă de lucruri, iar acest fapt se datorează, cred pisicile, faptului că avem o viață foarte lungă cu care nu știm foarte bine ce să facem.
Indubitabil însă, din punctul de vedere al pisicilor suntem specia cea mai periculoasă și mai nocivă de pe pământ, tocmai de aceea, cred ele, singura lor șansă de a supraviețui în această lume este să se alieze cu noi:
„Nu are rost să negăm că specia umană este cea mai nocivă și periculoasă din lume. Din cauza faptului că sunt foarte mulți, precum și din alte motive, au făcut ca aproape orice alt habitat să fie de nelocuit pentru celelalte specii. De aceea, este o mare realizare să ai un colțișor în care să poți supraviețui, iar acesta să se găsească chiar în vizuina lor. De partea lor: este singura șansă la supraviețuire într-o lume dominată de oameni. De fapt, noi suntem cu o treaptă mai sus în ierarhie, dar nu trebuie să știe ei asta.”
Te invit așadar să te delectezi cu o lectură ideală pentru timpul liber, pe care o poți savura împreună cu pisica ta, și din care atât tu, cât și pisi veți avea câte ceva de învățat. Tu îți vei înțelege mai bine micuța fiară, iar micuța fiară va învăța o mulțime de lucruri utile despre cum să își aleagă omul, cum să îl seducă, cum să conviețuiască cu celelalte plante sau animale din casa omului, dar și despre habitatul omului și fixațiile umane: ghemotoacele, pupicii, capturarea, furtul de excremente, locul de clocit, sterilizarea, etc.Chiar dacă pe alocuri tonul și exprimarea pisicii naratoare ți se vor părea obraznice, nepoliticoase și ofensatoare la adresa speciei umane, consolați-vă cu faptul că în final, pisicile ne recunosc meritele, admițând că până la urmă oamenii nu sunt chiar atât de răi, putând fi tolerați (cu puțină străduință) ca niște colegi de apartament acceptabili și uneori chiar simpatici:
„Noi credem însă că omul potrivit, dacă este bine dresat, poate fi un partener afectuos și fidel, demn de încrederea noastră – câtă vreme nu stă prea mult în picioarele noastre.”
Comandă cartea pentru pisica ta:
Și nu uita:
„O pisică are propria ei opinie despre ființele umane. Nu spune prea multe, dar îți poți da seama și singur că nu ai vrea să auzi tot adevărul.” Jerome K. Jerome
