Nu ceda, nu renunţa. Ediția a II-a

Fugi ca să scapi cu viață

O regulă de neclintit a familiei lui Louis Zamperini era: „Mai întâi ne plătim facturile, apoi mâncăm.” „Am fost un copil ticălos”, spune Zamperini. Intra des în conflict cu părinții, la școală sau cu poliția. Fratele său mai mare, Pete, pe care îl descrie ca fiind grozav, voia întotdeauna să îl ajute să intre pe calea cea dreaptă. Neștiind limba engleză, avea deseori probleme cu ceilalți copii. Nu se plăcea pe el însuși spunând că se credea urât: „îmi uram picioarele, urechile mari și în special, părul.” Când a devenit paracliser, a descoperit locul în care preotul ținea vinul și a adăugat băutura la lista lui de obiceiuri proaste. Fura bere de la vecini, uneori mergea cu „prada” pe plajă până când a fost prins de poliție. De-a lungul acestui ebook, autorul va face mai multe referire la fratele său Pete, pe care l-a prețuit și căruia îi este veșnic recunoscător pentru toată susținerea acordată. Datorită lui Pete și propriei ambiții pozitive, Louis a ajuns să alerge și să câștige concursuri de atletism. În 1934, fiind elev în clasa a X-a, a stabilit un record mondial interșcolar de 3 minute și 17 secunde în cursa de 1200 de metri.

În vacanța de vară alerga peste tot. În loc să facă autostopul, alerga și patru mile între orașele Torrance și Redondo. Se simțea mult mai bine când alerga liber. Pe pistă, nu avea prea mult sens pentru el, deoarece sfârșea mereu în același loc de unde începea. Se gândea că pentru a fi un om bun, precum fratele său Pete, trebuia să facă lucruri pozitive. Și primul lucru pozitiv pe care îl făcea pentru el însuși, era să alerge. Cu cât alerga mai mult, cu atât colegii săi îl aclamau mai mult.

După terminarea liceului, Pete l-a înscris pe Louis la cursa de 5000 de metri ținută în 1936 la stadionul Memorial Coliseum din Los Angeles. A terminat întrecerea pe poziția a doua, dar l-a felicitat pe câștigător: „A fost o cursă extraordinară și ai meritat să câștigi.” Zamperini spune că „important nu e cum câștigi, ci cum pierzi.”

Cu acea cursă a început călătoria sa spre asigurarea unui loc în echipa olimpică și spre cursa de 5000 de metri de la Berlin. Nu a câștigat la Jocurile Olimpice din Germania, dar spune el: „să faci parte din echipa olimpică fără să câștigi e ca și cum ai ajunge pe Lună, te-ai împiedica de o piatră și ai cădea. Și ce dacă? Tot ești pe Lună.”

Fii pregătit

Zamperini spune că întotdeauna trebuie să fiți pregătiți pentru orice. S-ar putea ca în timpul vieții aglomerate pe care o aveți, să credeți că învățarea abilităților de supraviețuire va necesita prea mult timp. Dar, spune Louis Zamperini, o singură viață aveți. Niciodată nu ar trebui să fiți prea ocupați ca să o salvați. E bine să aveți întotdeauna o cască de protecție și o pereche de bocanci. „În afară de o pelerină de ploaie și o cască de duș, țin câteva lucruri în mașină tot timpul. O mască chirurgicală, mănuși chirurgicale, mănuși din piele – ca să nu mă tai la mâini -, un ciocan geologic, o frânghie de tracțiune, cabluri de transfer curent, o trusă de scule, o sticlă cu apă și hârtie igienică.” Acesta este un kit necesar.

Atunci când eșuaseră pe plută, Zamperini și ceilalți camarazi aveau în trusa de scule un kit de lipit, colorant pe bază de apă, un pistol de semnalizare, pompe mici de aer, o oglindă făcută din alamă cromată și o pereche de clești cu mâner de șurubelniță. Le era foame. La fel și rechinilor care dădeau târcoale. Au reușit, în cele din urmă să „pescuiască” un rechin. Se folosise de clești pentru a improviza dinți ca de ferăstrău la un colț al oglinzii din alamă cromată.

În cele din urmă, Louis și colegul său Phil, au fost „salvați” de pe plută de către japonezi. I-au luat la bord, i-au legat de catarg, au fot bătuți, iar la primul interogatoriu, „anchetatorii au fost uimiți de agerimea noastră” (plutiseră în derivă 47 de zile).

Coșmarul lui Zamperini a început însă, în prima zi petrecută în lagărul Omori, când a fost remarcat de Matsuhiro Watanabe, „un gardian brutal care fusese poreclit «Pasărea».” Acesta îl hărțuia încontinuu. Chiar și atunci când încerca să stea într-un loc retras, Pasărea îl găsea.

În timpul petrecut prin lagărele japoneze, autorul a observat că soldații care au suferit cel mai mult erau cei care nu puteau să-și accepte situația. El, în schimb, nu se văita niciodată. Se ridica de la pământ de fiecare dată când era doborât. Într-o zi, Pasărea i-a cerut să aibă grijă de o capra și i-a spus: „Dacă moare capra, mori și tu.”

Louis Zamperini spune că niciodată nu s-a gândit la el ca la un erou. Acest cuvânt „e ușor utlizat de oameni – și, poate, ușor de uzat. Astăzi oricine face ceva care implică să se confrunte cu un pericol este numit erou.”

Între soldatul care spune „A, războiul o să se termine în trei luni” și soldatul care zice „Mda, băieți, voi sunteți o grămadă de optimiști. Războiul nu se va sfârși niciodată”, primul are șanse mai mari de supraviețuire.

După război, Zamperini a întâlnit-o în Florida pe cea care avea să îi fie soție.

Voi alegeți cum să vă vedeți soarta

Louis Zamperini spune că ar prefera să fie singur pe o insulă pustie decât să se vadă întemnițat. Contrar opiniei generale care spune că dacă ești izolat pe o insulă vei ajunge nebun, Zamperini e de părere că, personajul lui Tom Hanks din Naufragiatul, este un exemplu de reușită a unui om. Tot ce este de făcut pentru a supraviețui reprezintă o realizare. „Ți-ai dat seama cum să prinzi pește: ce realizare!; Ți-ai dat seama cum să faci rost de mâncare: ce realizare!; Ți-ai dat seama cum să construiești o colibă: Minunat!”

După căsătorie, Zamperini și soția sa Cynthia, au fost invitați la mai multe evenimente sociale. Viața de lux era distractivă, după cum însuși Louis spune, dar simțea nevoia să se stabilească. Un prieten i-a propus să candideze pentru legislatura din California, însă nu a făcut-o. A fost o perioadă neliniștită, cu exces de alcool și cu gânduri care nu-i dădeau pace. A navigat apoi, împreuna cu un prieten, ajungând până în Insula Cedros, în sudul Peninsulei Baja, pe insula Magdalena. În urma unei furtuni, au întâmpinat probleme cu vasul, dar într-un final au reușit să ajungă teferi la Acapulco și de acolo, cu avionul, la Los Angeles.

Există întotdeauna o soluție pentru orice

După întoarcerea din război, Zamperini a suferit de sindromul posttraumatic. Avea coșmaruri cu Pasărea, nu se putea opri din ură, „acasă se azvârleau obiecte și se spărgeau farfurii…într-o după-amiază Cynthia m-a oprit exact înainte sp zgâlțâi copilul pentru că nu se oprea din plâns. Îmi ieșisem din minți.”

„Biblia avertizează că o mare liniștită nu a făcut niciodată un marinar bun. Sunt sigur că toate credințele își exprimă propria versiune a acestui principiu. Nimic nu se întâmplă peste noapte.”

Autorul ebookului a ținut multe prelegeri, unde își spunea povestea exact așa cum se întâmpla: „sunt un nemernic, sunt în bucluc, sunt un atlet, sunt în război, sunt în bucluc, sunt un prizonier de război, mă întorc acasă…le spun oamenilor despre ceea ce s-a întâmplat, dar nu predic…Biblia psune să mergi în lume și să predici Evanghelia, iar unii iau asta mai în serios decât alții. Dar – și asta a fost întotdeauna important pentru mine – nu spune nimic despre a-i obliga pe oameni să creadă ceva. Nu pot spune: «Hei, trebuie să-L accepți» Și nu o fac. Nu am făcut-o niciodată.”

„Marea lecție a vieții mele este perseverența. Nu ceda niciodată!” (Louis Zamperini)

David Rensin (coautor al cărții Nu ceda, nu renunța) : „Timp de aproape șaisprezece ani, am avut cel mai mare respect pentru Louie Zamperini. El a trăit o viață miraculoasă, a dat un exemplu trainic și inspirator și m-a învățat mai mult decât m-am așteptat vreodată să învăț. Mă bucur atât de mult că a decis că încă mai avea ceva de spus lumii și dorința de a finaliza proiectul nostru care mocnea de mult! Toate lucrurile chiar lucrează împreună spre bine. Diavolul se poate să fi fost pe urmele lui Louie, dar Lucifer nu l-a prins niciodată.”

Cynthia Zamperini Garris (fiica lui Louis Zamperini): „...în forul meu cel mai intim, ești prietenul meu, profesorul, camaradul și campionul meu. Ești tatăl meu. Și, cu toată dragostea pe care o fiică o poate exprima, îți mulțumesc pentru că m-ai adus pe această lume, pentru a te putea cunoaște.”

Luke Zamperini (fiul lui Louis Zamperini): „Louis era iubitor. Ca majoritatea celor din generația lui, tata și-a exprimat dragostea prin fapte. Mai târziu în viață, a început să spună „te iubesc”. Dar mai înainte, își arăta dragostea știind că ai o nevoie și făcând pur și simplu ceva în privința asta.”

Clay Zamperini (nepotul lui Louis Zamperini): „Louis m-a învățat ce înseamnă să fii puternic, ce înseamnă să fii plin de compasiune. El m-a învățat că, agățându-mă de mânie și amărăciune, nu mi-aș face decât rău. Îmi spunea adesea că cel mai important lucru pe care ar trebui să mi-l amintesc este „să am tot timpul o expresie voioasă”. Nu contează cât de sumbră este situația, fie că ești pierdut pe mare, fie că doar ai o zi proastă, cheia pentru propria supraviețuire este să menții o atitudine pozitivă, voioasă.”

Draggan Mihailovich (producător şi scriitor): „Într-o zi, în 1999, Louie a vrut să mă ia în orașul său natal, Torrance, la distanță de câteva ieșiri de pe autostradă la sud de Los Angeles, pentru a-mi putea arăta Aerodromul Zamperini, aerodromul care fusese numit în onoarea lui. Materialul pe care îl făcusem pentru Louie pentru Jocurile Olimpice de Iarnă se difuzase cu un an în urmă, dar eram prieteni acum, iar eu îmi făcusesem o datorie din a-l vedea ori de câte ori eram în Los Angeles. Louie își conducea mașina Subaru combi, iar eu eram puțin agitat, așezat în scaunul din dreapta, cu un bărbat de 82 de ani la volan. Dar, m-am gândit că, dacă putea să zboare cu avionul, atunci putea să conducă și o mașină. Primul lucru pe care l-am observat era că lui Louie îi plăcea să stea foarte jos și mult în spate, cu picioarele sale lungi întinse.”