Emoțiile copiilor: Ghid de îngrijire

Emoțiile copiilor: Ghid de îngrijire/ Emociones infantiles. Guía de cuidados de Beatriz M. Muñoz este o carte despre partea nevăzută a relațiilor dintre părinți și copii. Pornind de la o metaforă inspirată „emoțiile sunt ca și culorile”, autoarea vorbește despre complexitatea emoțiilor și despre cât de important este rolul fiecărei emoții în conectarea umană.

Cartea, care inițial trebuia să se numească „Grija față de emoții”, transmite ideea că emoțiile au grijă de noi, iar noi, la rândul nostru, putem învăța să avem grijă de emoțiile copiilor noștri. Ele nu sunt obstacole, ci ghizi care ne arată de ce avem nevoie pentru a crește și a ne conecta autentic. Prin prezență, empatie și siguranță emoțională, adultul devine „acasă” pentru copil, adică locul în care acesta se simte înțeles, protejat și liber să fie el însuși.

Cartea vorbește mai exact despre cum trebuie să vorbim despre propriile emoții în prezența copiilor noștri astfel încât aceștia să se simtă respectați, ascultați și încurajați; despre importanța recunoașterii emoțiilor; despre scopul emoțiilor (de ce avem anumite reacții emoționale); despre cum putem recunoaște nevoile care se ascund în spatele emoțiilor și cine este responsabil să le îndeplinească; despre cea mai importantă dimensiune a inteligenței emoționale, dar și despre abilitatea părintească care, odată stăpânită, contribuie la formarea unui atașament sănătos: repararea emoțională.

Beatriz M. Muñoz este asistentă și ghid Montessori, educatoare în disciplina pozitivă, consultant motivațional, specialistă în neurodezvoltare și masterandă în educație emoțională. A aprofundat vârsta copilăriei și a adolescenței, incluzând abordări precum Gestalt, psihologia individuală, Cercul Siguranței, ascultarea activă, mindfulness (MBSR pentru copii), metoda Maitri (vindecarea copilului interior prin compasiune), Teoria polivagală, pedagogiile Pikler și Reggio-Emilia și are un master în învățământul gimnazial și liceal. Este o susținătoare ferventă a ideii că o educație bazată pe bunătate și respect reciproc poate transforma lumea.

După nașterea celei de-a doua fiice ale sale, a fondat blogul Tigriteando – devenit ulterior Educando en Conexión –, din dorința de a împărtăși cu alți părinți experiențe și activități educative. Astăzi, prin intermediul blogului ei, al rețelelor sociale, cărților, podcasturilor, atelierelor, conferințelor și platformei sale de cursuri online, Beatriz promovează cu pasiune conexiunea autentică, sprijinul emoțional și redescoperirea propriei esențe ca fundament al relațiilor bazate pe grijă, respect și iubire conștientă.

Structurată în două părți – teorie și practică – cartea de față explică fundamentele inteligenței emoționale, oferă metode pentru cultivarea ei în relația părinte-copil și include un „manual de îngrijire” al emoțiilor fundamentale.  Accentul cade pe reparația relațională, văzută ca abilitatea de a ne recunoaște greșelile și de a reconstrui legătura. Scopul final nu este perfecțiunea, ci construirea unei relații sigure și autentice cu sine și cu copilul. 

Iată pe scurt așadar despre ce este vorba în fiecare dintre cele 5 capitole ale cărții:

De la teorie…

Capitolul 1: Explică ce este inteligența emoțională, istoria conceptului și fundamentele metodei „Educație prin conexiune”. Sunt analizate funcțiile emoțiilor, legătura lor cu sistemul de atașament și cu sistemul nervos, precum și importanța sprijinului emoțional.

Capitolul 2: Oferă pași practici pentru cultivarea inteligenței emoționale la copii și părinți, detaliind cele patru ramuri și dimensiuni ale emoțiilor:

•    Percepția și exprimarea emoțională – observarea și recunoașterea emoțiilor, atât la propria persoană, cât și la ceilalți.

•    Asimilarea (sau facilitarea) emoțională – înțelegerea utilității emoțiilor și a modului în care acestea pot ghida gândirea și comportamentul.

•    Înțelegerea emoțională – investigarea nevoilor care se află în spatele emoțiilor, adică ce transmit ele cu adevărat.

•    Reglarea emoțională – capacitatea de a gestiona și repara emoțiile, considerată cea mai importantă abilitate parentală și de viață.

…la practică

Capitolul 3: Abordează aplicarea concretă – cum să sprijini emoțiile copilului; cum să vezi dincolo de „crize” și să răspunzi nevoilor reale; cum se stabilesc limitele și cum se menține echilibrul între siguranță și libertate. Se discută și importanța vindecării propriilor emoții din copilărie.

Capitolul 4: Este un adevărat „manual de îngrijire” al emoțiilor fundamentale (fericire, frică, tristețe, furie, curiozitate, vinovăție, rușine, gelozie, invidie).

Capitolul 5: Include un ghid de așteptări adaptate pe vârste și o secțiune „de la A la Z” cu soluții și instrumente de inteligență emoțională, din care cititorul își poate construi propriul „dicționar emoțional”.

Haideți să vedem în continuare mai detaliat, ce veți afla din această carte:

PRIMA PARTE: De la teorie…

Ce este inteligența emoțională?

Inteligența emoțională este capacitatea de a înțelege, exprima, gestiona și repara emoțiile proprii și ale celorlalți pentru a construi relații autentice. Ea se bazează pe conexiune, nu pe control, și include perceperea, folosirea, înțelegerea și reglarea emoțiilor. Autoarea subliniază faptul că emoțiile copiilor, precum plânsul, sunt forme de comunicare ce trebuie înțelese, nu reprimate. Pentru a-i ajuta pe copii să-și dezvolte inteligența emoțională, părinții trebuie să se reconecteze cu propriile emoții, să învețe continuu și să practice iertarea și compasiunea față de sine.

Scurtă istorie a inteligenței emoționale

Inteligența emoțională are rădăcini vechi și reflectă evoluția modului în care oamenii au înțeles emoțiile. De la filosofi precum Platon și Aristotel, care vedeau emoțiile ca parte esențială a învățării, până la Darwin, care le considera universale și moștenite evolutiv, și până la teoriile moderne care le văd ca fiind construite social și cultural, emoțiile au fost mereu legate de supraviețuire și relații.

Maria Montessori considera negarea emoțiilor o lipsă de respect față de sufletul copilului. Alfred Adler vedea emoțiile ca mijloace pentru atingerea scopului social. Viziunea holistică actuală respinge ideea conflictului rațiune/ emoție, susținând cooperarea neuronală. Lisa Feldman Barrett propunea teoria emoției construite: emoțiile nu sunt moștenite, ci create în context, în timp ce Tiffany Watt Smith arată că expresiile emoționale evoluează cultural. Toate teoriile recunosc însă rolul emoțiilor în supraviețuire, iar părinții trebuie să fie conștienți de rolul esențial pe care îl joacă în  dezvoltarea emoțională a copiilor lor.

Scopul emoțiilor

Pornind de la viziunea Mariei Montessori, că evoluția umană este o poveste de iubire și grijă între părinți și copii, autoarea ne arată că toate speciile își protejează urmașii, cu deosebirea că omul a dus acest instinct la nivelul iubirii conștiente și al altruismului, care au stat la baza supraviețuirii și dezvoltării speciei noastre.

Autoarea subliniază astfel că inteligența emoțională a fost motorul evoluției umane, favorizând cooperarea și empatia. Emoțiile nu sunt așadar obstacole, ci mijloace prin care ne conectăm și ne protejăm unii pe alții.

Descoperirile arheologice confirmă faptul că omenirea a fost mereu ghidată de compasiune și grijă, nu doar de forță sau inteligență. Într-o lume obsedată de eficiență, autoarea ne amintește astfel că adevărata putere a umanității este iubirea și capacitatea de a avea grijă unii de ceilalți, aceasta fiind de altfel temelia care ne va asigura viitorul.

Ce sunt emoțiile?

Emoțiile sunt reacții complexe ale corpului și minții, influențate de experiențele personale și culturale. Ele nu sunt doar etichete precum „tristețe” sau „furie”, ci trăiri profunde care reflectă nevoile noastre interioare. 

Teoria constructivistă arată că emoțiile nu sunt fixe, ci se formează prin interacțiunea dintre corp, creier și experiențele trecute. De aceea, putem învăța să le înțelegem și să le reglăm conștient. Furia, de exemplu, are un rol protector și ne semnalează limitele, ascunzând uneori alte emoții mai profunde. Emoțiile ne ajută să ne conectăm, să ne adaptăm și să învățăm din experiențe. Chiar dacă unele trăiri provin din suferințe mai vechi, putem construi noi experiențe emoționale sănătoase și ne putem dezvolta inteligența emoțională prin conștientizare, empatie și reflecție.

Emoțiile și sistemul de atașament.

Prezența emoțională a părinților este esențială pentru dezvoltarea unei stime de sine sănătoase la copii. Relația părinte – copil se bazează pe „Cercul de Siguranță”, unde părintele este atât bază sigură pentru explorare, cât și refugiu pentru alinare. Un atașament sigur se formează atunci când copilul se simte protejat, înțeles și acceptat emoțional. 

Lipsa acestei siguranțe duce la tipare de atașament nesigur (evitant, anxios sau dezorganizat), care afectează capacitatea adultului de a-și gestiona emoțiile. Pentru a preveni astfel de situații este nevoie de prezența conștientă, blândețea și disponibilitatea părintelui de a repara greșelile, oferindu-i copilului astfel un model autentic de iubire și echilibru emoțional.

Emoțiile și sistemul nervos. Cum funcționează creierul

Emoțiile și comportamentele noastre sunt rezultatul modului în care creierul procesează percepțiile și experiențele, transformându-le în reacții adaptative. 

Astfel, reacțiile impulsive nu provin dintr-un „creier primitiv”, ci din mecanisme automate de apărare. Teoria polivagală arată că sistemul nervos scanează constant mediul pentru siguranță, iar persoanele cu traume reacționează mai rapid la pericol. Experiențele trecute ne influențează modul în care interpretăm prezentul, de aceea copiii au nevoie de adulți calmi și empatici care să-i ajute să se autoregleze. Conștientizarea și asumarea reacțiilor proprii pot transforma durerea în ocazii de conexiune și vindecare.

Cum poate un nerv foarte vag să fie extrem  de precis și activ în creșterea copiilor

Teoria polivagală arată că sistemul nervos autonom reglează emoțiile și relațiile prin două ramuri: cea simpatică („luptă sau fugă”) și cea parasimpatică, care include nervul vag. Ramura vagală ventrală susține siguranța și conexiunea, esențiale pentru dezvoltarea emoțională a copilului, în timp ce ramura dorsală se activează în fața fricii intense. 

Nervul vag este extrem de precis, controlând atât reacțiile fiziologice, cât și capacitatea de relaționare. Copiii învață autoreglarea prin coreglarea cu adulții, care, prin calm și empatie, transformă stresul în siguranță. Principiile teoriei – ierarhia, neurocepția și coreglarea – arată că succesul educației emoționale depinde de capacitatea părintelui de a-și gestiona propriul sistem nervos pentru a răspunde nevoilor copilului.

CAPITOLUL 2. CUM SĂ CULTIVI INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ A COPIILOR TĂI (ȘI PE A TA) ÎN PAȘI MICI: CELE PATRU DIMENSIUNI ALE INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

Inteligența emoțională se dezvoltă treptat, prin conștientizare și reflecție. Ea înseamnă capacitatea de a recunoaște, înțelege, exprima și regla emoțiile proprii și ale celorlalți, nu de a le reprima. Psihologii Mayer și Salovey au identificat patru dimensiuni ale inteligenței emoționale:

•    Percepția emoțiilor: recunoașterea și exprimarea lor corectă;

•    Facilitarea emoțională: înțelegerea modului în care emoțiile ne influențează gândirea;

•    Înțelegerea emoțiilor: identificarea cauzelor și nevoilor din spatele lor;

•    Reglarea emoțiilor: trăirea lor echilibrată, fără exagerare sau reprimare.

Cultivarea inteligenței emoționale presupune observare fără judecată, empatie, asumare și sprijin oferit copiilor pentru a-și exprima trăirile. În esență, înseamnă să devii conștient și echilibrat, sau mai bine zis un adevărat „sculptor al propriilor emoții”.

Dimensiunea facilitării sau asimilării emoționale

Emoțiile nu sunt bune sau rele, ci semnale ale nevoilor noastre. Interpretarea lor conștientă ne poate ajuta sau sabota, iar alegerea reacției potrivite este esențială. Proiecția emoțională – tendința de a da vina pe ceilalți – poate fi depășită prin asumarea responsabilității, ceea ce aduce echilibru în relații, inclusiv în familie.

Facilitarea emoțională înseamnă să înțelegem și să gestionăm emoțiile – atât ale noastre, cât și ale copiilor noștri – transformând-le în resurse pentru relații, gândire și dezvoltare personală, prin empatie, asumarea responsabilității și echilibru interior.

Dimensiunea înțelegerii emoționale

Dimensiunea înțelegerii emoționale înseamnă să conștientizăm și să interpretăm emoțiile proprii și pe cele ale altora, recunoscând nevoile pe care le reflectă. Emoțiile nu sunt bune sau rele, ci mesaje care ne ajută să ne conectăm și să ne adaptăm. Prin reflecție, empatie și comunicare nonviolentă, putem gestiona emoțiile, satisface nevoile fundamentale și construi relații sănătoase.

Dimensiunea reglării emoționale 1: autoreglarea și coreglarea emoțională

Autoreglarea și coreglarea emoțională înseamnă capacitatea de a recunoaște emoțiile în corp, de a le numi și de a le transforma sau calma – fie singuri (autoreglare), fie cu ajutorul unei persoane de încredere (coreglare). Autoarea ne arată, printr-un exemplu parental, cum validarea, etichetarea emoției și prezența calmă a adultului calmează un copil gelos, dar și cum strategii precum respirația, meditația, mișcarea, distragerea sau re-evaluarea cognitivă ne lărgesc „fereastra de toleranță” și ne oferă alternative sănătoase la reprimare sau pedeapsă. Esențial este să oferim un spațiu sigur, să modelăm reglarea emoțională și să exersăm, pas cu pas, metode variatecare funcționează pentru fiecare persoană.

Dimensiunea reglării emoționale 2: repararea emoțională

Repararea emoțională este procesul prin care restabilim legătura după o reacție dură, precum situațiile în care țipăm la copil. Țipetele nu sunt cauzate de comportamentul copilului, ci de propriile noastre frustrări și suprasolicitări. Copiii nu ne provoacă, ci caută reconectarea atunci când simt că o pierd. Sentimentul de vinovăție care apare după o astfel de izbucnire este o emoție utilă dacă o folosim pentru a ne alinia acțiunile la valorile noastre. Repararea nu înseamnă o simplă scuză sau o compensație, ci asumarea răului făcut și reconectarea sinceră. 

Ce se întâmplă dacă nu reparăm?

Nevoia de „reparare emoțională” este esențială pentru vindecarea relațiilor dintre părinți și copii. Atunci când adultul își asumă greșelile și revine cu empatie, copilul se eliberează de vinovăție și își păstrează încrederea și demnitatea. Lipsa reparării duce la formarea unui dialog interior critic și la lipsă de stimă de sine la maturitate. 

PARTEA A DOUA ...la practică

Pornind de la premisa că fiecare copil are un „manual de utilizare” unic, autoarea a dezvoltat metoda „NECESITA” – un instrument practic care ajută părinții și educatorii să răspundă corect nevoilor copiilor. 

Metoda oferă un cadru concret pentru a sprijini dezvoltarea emoțională a copilului, punând accent pe prezență, validare, autonomie, explorare, susținere și încurajare. 

Metoda „NECESITA” sintetizează aceste principii:

N – Ser niño: Permite-i copilului să fie copil; limite ferme, dar puține.

E – Espacio para crecer: Oferă-i spațiu sigur fizic și emoțional pentru a explora.

C – Comprensión: Validare, prezență și relație emoțională autentică.

E – Exploración y aprendizaje: Încurajează explorarea, autonomia și învățarea prin experiență.

S – Sentirse acompañados: Asigură-l că nu e singur și că are sprijin.

I – Intentar: Încurajează încercarea și învățarea din greșeli.

T – Tener éxito: Oferă provocări adaptate pentru a-și dezvolta competențe și încredere.

A – Aliento: Susține-l, încurajează-l să-și găsească curajul și motivația internă.

Respectând aceste principii, copiii noștri se vor simți iubiți, înțeleși și valoroși, iar prezența, răbdarea și sprijinul nostru le vor transforma experiențele dificile în oportunități de creștere și conexiune reală.

CAPITOLUL 3: CUM SĂ GESTIONEZI EMOȚIILE?

Autoarea ne atrage atenția supra faptului că înțelegem foarte puțin reacțiile emoționale ale celor mici și că etichetările sau glumele pe seama lor pot fi foarte dăunătoare. Emoțiile copiilor sunt construite de creier pe baza experiențelor anterioare și a relației de încredere cu adulții, de aceea, validarea emoțională, empatia și susținerea sunt esențiale pentru dezvoltarea sănătoasă a celor mici, ca și limitele comunicate cu blândețe și responsabilitate.

Limite și emoții

Limitele nu trebuie să fie percepute de copii ca niște pedepse, ci ca forme de protecție și respect care oferă siguranță și echilibru emoțional copilului. Ele trebuie puse cu calm, empatie și coerență, nu prin control sau frică. Limitele îi ajută pe copii să învețe autoreglarea emoțională și respectul față de sine și de ceilalți. Adulții au responsabilitatea de a le stabili ferm, dar blând, de a valida emoțiile copiilor și de a repara relațiile când apar conflicte.

Emoții și conflicte

În general, avem tendința să percepem conflictele ca pe un lucru negativ, însă autoarea ne arată că acestea pot fi oportunități de creștere și dezvoltare personală, dacă sunt gestionate cu inteligență emoțională, empatie și respect.  Autoarea povestește cum a învățat, din experiențele din copilărie, să evite conflictele și să-și reprime furia, dar și cum a descoperit ulterior că doar prin confruntare conștientă și deschisă se pot construi relații sănătoase. Tocmai de  aceea, ea propune în această secțiune o metodă în 10 pași, bazată pe reflecție și conexiune, pentru rezolvarea conflictelor.

Îmbrățișează-ți copilul interior, ai grijă de adultul care ai devenit

Într-un moment de furie față de fiica sa, autoarea învață că greșelile pot deveni lecții de iubire și reconectare. Ea descoperă că a fi părinte înseamnă să-ți asumi responsabilitatea, să repari și să fii prezent, chiar și când e greu.  Prin conștientizare și empatie, învățăm să ne îmbrățișăm copilul interior și să le oferim copiilor noștri siguranță, iertare și iubire necondiționată.

Ce este o etichetă?

Etichetele, chiar și cele pozitive, lasă urme și influențează identitatea și emoțiile copiilor. Rolul adulților este să-i protejeze, să le valideze sentimentele și să evite judecățile de valoare asupra acțiunilor lor. Mai importantă  decât perfecțiunea este acțiunea, să fim prezenți, să reflectăm asupra greșelilor și să le oferim copiilor spațiu să-și înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile.

De la teorie la practică: de ce este atât de greu?

Autoarea subliniază dificultatea trecerii de la teorie la practică în parenting, mai ales în momentele de epuizare și stres. În astfel de situații, punctează ea, soluția nu constă în provocări rigide, ci în reglare emoțională, grijă de sine și acceptarea furiei ca semnal al unor nevoi neîmplinite. Repararea relațiilor și autocunoașterea sunt esențiale pentru a preveni reacțiile distructive și pentru a susține sănătatea emoțională a întregii familii.

Capitolul 4: EMOȚIILE: MANUAL DE ÎNGRIJIRE

Copiii nu se așteaptă de la părinți să fie perfecți, ci să fie prezenți și accesibili, astfel încât să știe că pot conta pe ei indiferent de situație. Această prezență le oferă copiilor încredere și siguranță emoțională, permițându-le să  gestioneze frica, furia, tristețea sau alte emoții intense fără să se simtă singuri. Autorul subliniază că relațiile se pot repara și chiar întări, iar sprijinul părintesc constă mai mult în a fi acolo și a asculta, decât în a controla  sau a corecta toate greșelile copiilor. 

În această secțiune autoarea oferă un sistem în 10 pași pentru a-i sprijini pe copii să-și gestioneze mai bine emoțiile și un sistem în 10 pași pentru părinți, foarte asemănător cu cel pentru copii, care îi va ajuta să își autoregleze emoțiile astfel încât să devină din ce în ce mai buni la a-și sprijini copiii în momentele lor de criză. Asta pentru că doar rămânând calmi și prezenți le vom transmite copiilor noștri mesajul că nu sunt singuri și că vor fi sprijiniți  indiferent de cât de copleșitoare li se vor părea emoțiile lor la un moment dat.

Tot în această secțiune, autoarea ne oferă o descriere a celor mai frecvente emoții pe care le putem întâlni în rândul copiilor, ghidându-ne cum ar trebui să le gestionăm în mod corect. 

Frica

Frica este o emoție esențială, legată de supraviețuire și de nevoia de siguranță, mai ales atunci când vorbim despre relația dintre copii și părinți. Copiii nu au încă resursele pentru a-și gestiona singuri emoțiile, de aceea adulții trebuie să le valideze trăirile, nu să le minimizeze sau să le eticheteze drept „crize de furie”.

Autoarea arată că multe reacții ale copiilor, interpretate greșit de adulți, ascund nevoi emoționale profunde – frica de separare, nesiguranța, nevoia de stabilitate. Ea subliniază că modul în care părinții gestionează frica copiilor depinde de propriile lor experiențe din copilărie și de cât sprijin emoțional au primit. 

Furia

Furia este o emoție normală și necesară, nu un comportament greșit. Ea semnalează nedreptatea sau nevoile neîmplinite și trebuie înțeleasă și ghidată cu empatie, nu pedepsită. Exprimată sănătos, furia dezvoltă inteligența emoțională și ajută la autocunoaștere și echilibru emoțional.

Tristețea

Tristețea este o emoție firească și necesară, adesea neglijată într-o societate care valorizează fericirea permanentă. Uneori apare în urma unui eveniment minor, dar care ne face să ne simțim neînțeleși și lipsiți de sprijin emoțional.  Tristețea este o emoție vindecătoare, care ne ajută să acceptăm pierderea, să ne oprim și să ne reconectăm cu noi și cu ceilalți. Acceptarea ei, nu reprimarea, aduce vindecare, compasiune și reziliență, transformând vulnerabilitatea în putere.

Fericirea

Fericirea este o responsabilitate personală care se cultivă prin joacă, bucurie și conexiune autentică. Ea nu este doar o emoție, ci o resursă de creștere și legătură umană, ce se menține prin prezență, ritualuri și momente de bucurie împărtășite.

Uimirea, curiozitatea și calmul

Uimirea, curiozitatea și calmul sunt emoții care stimulează învățarea, empatia și echilibrul interior. Ele se cultivă prin libertate, joc și prezență conștientă, într-un mediu sigur care favorizează explorarea, reflecția și conectarea autentică.

Vinovăția, rușinea și aversiunea

Vinovăția, rușinea și aversiunea sunt emoții care se formează în copilărie, dar sunt trăite și simțite diferit la vârsta adultă, de aceea trebuie să învățăm să le gestionăm constructiv.

Autoarea subliniază că sentimentul de vinovăție nu este dăunător în sine, însă convingerile rigide și moștenite legate de ea ne pot afecta sănătatea mintală. Vinovăția funcționează ca un GPS emoțional, avertizând asupra discrepanței dintre acțiuni și valori, dar trebuie ascultată și înțeleasă, nu reprimată sau folosită ca o modalitate de a ne autopedepsi.

Invidia și gelozia

Gelozia exprimă teama de a pierde afecțiunea celor dragi, iar invidia arată dorința de a avea ceva ce ne lipsește. Ambele emoții au un scop: ne indică o nevoie nesatisfăcută. În loc să le judecăm sau să le minimalizăm, e important să le validăm și să ascultăm mesajul lor.

Părinții sunt îndemnați să reflecteze la propriile reacții față de aceste emoții și să creeze pentru copii un spațiu sigur, bazat pe acceptare, atenție și cooperare, nu pe comparații și moralizări. Înțelegerea geloziei și a invidiei cu blândețe ne ajută să le oferim sprijin autentic celor mici și să devenim, în timp, „acasă” și pentru ei, și pentru noi înșine.

CAPITOLUL 5: AȘTEPTĂRI ȘI SOLUȚII

În relația cu copiii, susține autoarea, așteptările trebuie înlocuite cu observația – adică să privim copilul fără judecată, cu atenție și prezență. Fiecare copil are ritmul său unic de dezvoltare, iar rolul adultului este să ofere siguranță, sprijin emoțional și încredere, nu să caute rezultate rapide.

În pedagogia Montessori, dezvoltarea copilului se împarte în etape. 

•    Între 0 și 6 ani, copilul trăiește o perioadă de creștere intensă, în care are nevoie de un adult care să-l ajute să-și regleze emoțiile prin conexiune, nu prin control.

•    0–3 ani: copilul are nevoie de protecție, stabilitate, validare emoțională și ajutor pentru a-și exprima nevoile; nu poate gestiona singur emoțiile și depinde de coreglarea cu adultul.

•    În primul an, plânsul, explorarea cu gura, refuzul străinilor sau trezirile nocturne sunt normale.

•    Între 1 și 2 ani, copilul explorează intens, nu înțelege încă empatia sau cauzalitatea și are nevoie de sprijin constant.

•    Între 2 și 3 ani, apar primele crize de furie și dorința de autonomie, manifestată prin „nu” sau „al meu”, semne firești ale dezvoltării.

•    De la 3 la 6 ani, copiii își dezvoltă intens conștiința emoțională: devin mai expresivi, își folosesc corpul și limbajul pentru a-și manifesta sentimentele și încep să înțeleagă emoțiile celorlalți. Spre 6 ani, apar empatia și înțelegerea relațiilor de tip cauză–efect. Au nevoie de un mediu sigur, care să le permită să greșească, să participe la decizii și să caute soluții împreună cu adulții. Totodată, apar temeri, coșmaruri sau prieteni imaginari, iar sprijinul emoțional și validarea rămân esențiale.

•    Între 6 și 12 ani, urmează o perioadă mai stabilă, în care copiii își consolidează inteligența emoțională și simțul moral. Devine important pentru ei ce este „corect” și „nedrept”, iar nevoia de autonomie și explorare socială 
crește. Între 6 și 9 ani: caută dreptate, pun multe întrebări și își formează pasiuni; au nevoie de validare, răbdare și implicare comună în rezolvarea problemelor. Între 9–12 ani: apar schimbări specifice pubertății și dorința de independență; părinții trebuie să renunțe treptat la control și să ofere libertate responsabilă.

•    Între 12 și 18 ani, adolescenții trec prin mari schimbări fizice și emoționale, căutând identitate, independență și apartenență. Se îndepărtează de părinți, dar au nevoie ca aceștia să rămână un sprijin stabil, empatic și de încredere. Între 12–15 ani, sunt vulnerabili și în plină formare; între 15–18 ani, devin mai echilibrați și mai independenți. Au nevoie de validare, ascultare, limite clare, dar blânde, libertate supravegheată și siguranță emoțională.  Părinții trebuie să evite să-i judece, să le respecte spațiul personal, să le ofere informații sincere și să le reamintească mereu că sunt iubiți necondiționat.

În ambele etape, copiii au nevoie de încurajare, ascultare activă, validare emoțională și sprijin pentru autonomie, într-un mediu bazat pe încredere, nu pe competiție sau critică.

Scopul părintelui nu este să „corecteze” aceste comportamente, ci să le înțeleagă ca parte a creșterii. Autonomia reală se formează din interior, prin siguranță și însoțire emoțională, nu prin forțare. Adevărata soluție este conexiunea, nu controlul.

În încheierea cărții, autoarea  ne oferă o serie de „soluții emoționale” care să ne ajute să gestionăm mai ușor momentele mai dificile din punct de vedere emoțional, pornind de la premisa că oamenii nu se nasc neajutorați, ci cu resurse naturale pentru adaptare și dezvoltare, însă au nevoie de îngrijire, conexiune și reglare emoțională oferite de adulți. Relațiile timpurii modelează felul în care ne vom atașa și relaționa ulterior, dar mesajul esențial este că niciodată nu e prea târziu pentru a repara și a construi o legătură autentică cu copilul.

Inteligența emoțională înseamnă prezență, iubire necondiționată și capacitatea de a repara, nu perfecțiune. Copiii absorb starea și atitudinea părinților, iar adulții pot transforma relația prin încredere, blândețe și asumare. „Soluțiile emoționale” sunt instrumente care sprijină această reconectare și creștere comună, atât pentru copil, cât și pentru părinte. Citiți lista de soluții emoționale din încheierea cărții care reprezintă de fapt o scurtă recapitulare a tuturor soluțiilor oferite pe parcursul cărții.

În final, autoarea, diagnosticată încă din copilărie cu dislexie, subliniază cât de important este să acceptăm ca părinți faptul că nu suntem perfecți și că e suficient să facem tot ce ne stă în putință pentru copiii noștri. Reflectând la propriile experiențe cu cei patru copii ai ei, ea ne transmite că adevărata înțelepciune constă în a face tot ce poți, fără a te judeca aspru, și în a cultiva iubirea, iertarea și compasiunea față de tine și față de ceilalți. Pentru că, consideră ea, vindecarea, creșterea și relațiile autentice pornesc din acceptarea propriei umanități și din convingerea că, indiferent de greșeli, toți ne întoarcem „acasă” – la sinele nostru autentic, plin de blândețe.

P.S: În anexa acestei cărți veți găsi fișele care vă vor ajuta să gestionați cele mai importante emoții umane, dar și secțiuni dedicate persoanelor neurodivergente și a modalităților în care aceste persoane trebuie înțelese și tratate pentru a le putea sprijini adecvat astfel încât să se simtă valoroase și înțelese.

Anexa cărții se găsește pe site-ul web: https://montessorizate.es/extras-emociones-infantiles/