În adolescență, Paulo Coelho, scriitorul brazilian care a vândut peste 100 de milioane de cărți în întreaga lume, a fost internat la psihiatrie și a urmat tratamente cu electroșocuri, nu pentru că ar fi fost „nebun”, așa cum au considerat părinții lui la vremea respectivă, ci pentru că era rebel și diferit de ceilalți adolescenți de vârsta lui. În timp ce părinții își doreau pentru copilul lor o viață sigură de inginer sau avocat, Paulo Coelho se îndrăgostise de muzica rock, de mișcarea hippie, de misticism, poezie și libertate... El își dorea să fie... el, pe când părinții lui își doreau să fie... altcineva...
Pare de neconceput faptul că părinții celui pe care autorul Fernando Morais avea să îl numească mai târziu „magul” în biografia pe care i-a scris-o, nu au realizat nicio clipă că Paulo avea un comportament tipic de adolescent: rebeliune, dorință extremă de independență, nevoie de identitate și afirmare și că aceste lucruri nu au nimic de-a face cu nebunia. Ci cu caracteristicile firești ale unei etape normale din dezvotarea oricărui individ. De altfel, nimeni din cei care l-au cunoscut mai târziu pe Paulo Coelho, nu a putut spune despre el că avea comportamente specifice schizofrenicilor sau oamenilor nebuni. Mai mult decât atât, unul din doctorii care s-a ocupat de el în timp ce era internat, i-a spus „tu nu ești nebun, ci diferit”.
Paulo Coelho a fost doar un adolescent normal, cu comportamente firești pentru această vârstă...
Așa cum a fost și Izaha Akins, un adolescent de 18 ani din Ohio, care s-a dat drept senator și a ținut un discurs la un liceu american în această calitate despre implicarea în politică, venind cu șofer și „asistenți”, fără ca nimeni să-și dea seama că e un impostor. Probabil că dorința de afirmare l-a împins pe acest adolescent să pună la cale această farsă elaborată, pentru care a fost ulterior arestat, dar care a demonstrat cât de slabă este securitatea în unele școli americane.
Tot perfect normală era și adolescenta care s-a prezentat într-o bună zi la școală fără sprâncene, și, întrebată de un profesor cum a rămas fără ele, ea a răspuns calmă că pur și simplu a simțit nevoia să-și radă sprâncenele.
Și tot perfect normal era și adolescentul canadian de bani gata care locuia într-o „casă” de 5.0000 de metri pătrați și care le-a spus părinților săi într-o bună zi că își va invita câțiva prieteni acasă. Cum părinții au fost de acord, cei „câțiva prieteni” s-au dovedit a fi în jur de 2.000. S-au cheltuit în jur de 70.000 de dolari pe pagube și a fost nevoie de peste 60 de polițiști să pună capăt „petrecerii”.
DE LA CONFLICT LA CONEXIUNE: CARTEA CARE TE AJUTĂ SĂ-ȚI ÎNȚELEGI ADOLESCENTUL
Dacă ești părintele unui adolescent, probabil că nu mai ai nevoie de încă o voce care să îți spună că adolescența este o vârstă dificilă și că adolescenții fac uneori lucruri pe care noi, adulții, nu le înțelegem.
Însă, probabil că orice părinte de adolescent și-ar dori să știe cine se face vinovat pentru comportamentul uneori bizar sau chiar ostil al adolescenților, și mai ales, ce ar trebui să facă pentru ca relația cu adolescentul familiei să decurgă fără probleme.
David Bueno, doctor în biologie și specialist în neuroeducație, vine în întîmpinarea tuturor părinților de adolescenți cu o carte extrem de utilă și de oportună, intitulată „Creierul adolescenților”. Cartea, apărută în limba română la Editura ACT și Politon, ne ajută să înțelegem cine este „vinovatul” care ne sabotează relația cu copilul la această vârstă și ce putem face pentru a depăși această etapă a dezvoltării copilului nostru cu bine.
Potrivit lui David Bueno, vinovat pentru acest haos specific vârstei adolesecenței pare a fi chiar creierul adolescent, care, în această etapă de dezvoltare este caracterizat printr-o desincronizare profundă a proceselor. Autorul denumește acest sabotor „triunghiul adolescenței” care înseamnă o desincronizare majoră între dezvoltarea amigdalei, responsabilă pentru emoții și impulsuri, a cortexului prefrontal, responsabil pentru planificare, rațiune, autocontrol și luarea deciziilor și a corpului striat, responsabil pentru provocări și recompense.
Acestea fiind spuse, imaginați-vă pentru o clipă camera adolescentului vostru. E dezordine, e haos, e de neînțeles? Ei bine, acum imaginați-vă că această dezordine dusă la extrem din camera adolescentului vostru caracterizează în aceeași măsură modul în care se dezvoltă acum creierul său.
Asta înseamnă că amigdala „centrul emoțiilor din creier” responsabilă pentru emoții și impulsuri, se activează rapid și intens, ceea ce face ca emoțiile să fie puternice și reacțiile impulsive să apară mai ușor.
Pe de altă parte, cortexul prefrontal, responsabil pentru planificare, rațiune, autocontrol și luarea deciziilor, se maturizează mult mai lent decât amigdala, motiv pentru care adolescenții au capacitatea de raționament și de control mai limitată în fața emoțiilor puternice. Practic, „logica vine mai târziu” față de emoții și impulsuri. Așa se explică de ce adolescenții noștri reacționează emoțional înainte de a gândi rațional.
Însă povestea nu se termină aici. Corpul striat, a treia latură a „triunghiului adolescenței”, asociat cu motivația, recompensele și dorința de a experimenta lucruri noi, este foarte activ, ceea ce îi poate face pe adolescenți să caute intenționat aventuri sau riscuri.
Avem astfel tabloul mecanismului care caracterizează orice adolescent:
• Emoțiile puternice și reacțiile impulsive primează;
• Luarea deciziilor și gândirea rațională vin pe plan secund;
• Dorința de a fi recompensați și de a experimenta lucruri noi este foarte puternică.
Și de parcă această dezordine nu ar fi de ajuns, la toate aceste schimbări specifice tranziției de la copilărie la vârsta adultă se adaugă și „curățenia” pe care începe să o facă creierul în această etapă, eliminând conexiuni neuronale de care nu mai are nevoie, pentru a putea dezvolta astfel noi conexiuni care îi vor permite dezvoltarea comportamentelor adulte.
Acest haos temporar va deschide însă oportunitatea descoperirii de sine și a renașterii personale. Tocmai de aceea, David Bueno spune în cartea sa că adolescența este o a doua șansă, cu condiția să profităm de ea.
Și cum noi, părinții, jucăm un rol esențial în acest scenariu, trebuie să avem răbdarea și înțelepciunea necesare pentru a-i ajuta pe adolescenți să navigheze mai ușor prin această vârstă ținând cont de particularitățile gândirii și comportamentului lor.
CREIERUL ADOLESCENTULUI: GHID DE SUPRAVIEȚUIRE PENTRU PĂRINȚI
Iată doar câteva direcții de urmat în relația cu adolescenții sugerate de David Bueno în cartea sa „Creierul adolescenților”:
1. Nu minimaliza
Adolescenții trăiesc emoțiile și evaluările externe (pozitive sau negative) mult mai intens. Lor totul li se pare mai important decât este cu adevărat în realitate, chiar și lucrurile care par insignificante pentru noi.
De ce se întâmplă acest lucru? Deoarece creierul adolescent produce reacții emoționale puternice, iar validările externe devin reper pentru autoevaluare și definirea identității.
Așadar, dacă adolescenții trăiesc totul amplificat, noi îi putem ajuta evitând să le minimalizăm ceea ce ei ne transmit.
„Dacă le minimizăm sau le ignorăm emoțiile într-o anumită situație, e posibil să-și piardă încrederea în noi sau să simtă că nu sunt luați în serios, ceea ce, pe termen lung, va afecta comunicarea pe care o avem cu ei și chiar imaginea pe care o au despre ei înșiși, respectiv felul în care se autodefinesc.” (David Bueno, Creierul adolescenților)
Astfel, un „nu e mare lucru” spus de noi, nu ar face nimic altceva decât să creeze o stare de conflict. Așadar, reacția corectă din partea noastră atunci când adolescenții trăiesc emoții intense și le exprimă cu voce tare ar fi să le validăm emoția: „Văd că pentru tine este foarte important și te afectează mult”, reținând ca regulă generală că emoția nu se corectează, ci se înțelege.
2. Evită discuțiile când este prea încărcat emoțional
De altfel, aceasta este o regulă pe care ar trebui să o respectăm în general, în toate categoriile de relații, nu numai în relația cu adolescenții noștri.
Am văzut mai sus, că modul inegal în care se dezvoltă în această perioadă amigdala, respectiv cortexul prefrontal, îi face pe adolescenți mai impulsivi și mai puțin capabili de autocontrol în anumite situații, de aceea, noi adulții ar trebui să dăm dovadă de mult tact în modul în care le vorbim și interacționăm cu ei.
„Deși adolescenții pot să-și controleze impulsurile, acest control le cere un efort cognitiv mult mai mare decât cel necesar la vârsta adultă, ceea ce înseamnă că nu pot menține controlul prea mult timp. De aceea, când ne certăm cu copiii noștri adolescenți, trebuie să fim foarte conștienți de riscul de a-i împinge dincolo de limita în care și-ar putea pierde controlul.” (David Bueno, Creierul adolescenților)
Așadar, dacă adolescentul tău e prea încărcat emoțional, prea nervos, prea agitat, cea mai înțeleaptă opțiune ar fi să îi propui să discutați mai târziu. Între 20 de minute și o oră ar trebui să fie un interval suficient în care adolescentul se poate calma și reveni la sentimente mai bune.
3. Când o dă în bară, concentrează-te pe soluții, nu pe pedeapsă
S-a demonstrat că educația bazată pe frică și constrângere slăbește dezvoltarea emoțională a copilului, afectează circuitele creierului responsabile de autocontrol și încredere și favorizează nesiguranța, rebeliunea, anxietatea și scăderea stimei de sine. Sau altfel spus, așa cum spune David Bueno în „Creierul adolescenților”: „educația prea strictă generează în copii senzația de neputință și de lipsă de protecție. Iar acest lucru duce la alterarea conexiunilor neuronale în două zone foarte specifice ale creierului: amigdala, unde se generează emoțiile, și cortexul prefrontal, unde se gestionează emoțiile și se generează gândirea reflexivă. Aceste alterări favorizează o mai mare nesiguranță și rebeliune atunci când se ajunge la adolescență. De asemenea, duc la scăderea stimei de sine și a capacității de a gestiona stresul, precum și la creșterea anxietății, a impulsivității și a tendinței depresive.”
Așadar, nu e important să pedepsești un comportament neadecvat, ci să îl faci pe adolescent să înțeleagă unde a greșit și să îl convingi să evite astfel de comportamente pe viitor.
4. Încurajează, apreciază, sprijină
Modul în care se dezvoltă sistemul limbic la această vârstă, face ca adolescenții să aibă dificultăți reale în a aștepta recompensa pe termen lung, de aceea, au nevoie de obiective și rezultate percepute ca accesibile și apropiate, nu doar de cerințe mari cu beneficii îndepărtate. Așa se explică de ce mulți adolescenți nu înțeleg că trebuie să muncească patru ani din greu pentru a intra la un liceu bun și alți patru ani pentru a fi admiși la o facultate.
Părinții îi pot ajuta să împartă obiectivele pe termen lung în obiective mai mici care vor conduce în timp la rezultatele scontate. Obiectivele mari „peste 2 ani trebuie să iei examenul de admitere la liceu” trebuie fragmentate în obiective mai mici: „sper că nu ai uitat de tema de mâine”, „nu uita de testul de vineri”. În acest fel, totul va decurge natural, fără presiune prea mare, iar adolescentul se va simți ajutat, nu controlat. În plus, orice părinte trebuie să fie conștient că motivația se construiește, nu se cere.
5. Nu compara
Foarte mulți părinți au tendința să se ofere pe ei înșiși ca exemplu în relația cu adolescenții. Însă discursurile de genul „Eu la vârsta ta…” nu sunt tocmai discursul de care au nevoie adolescenții dezorientați și nesiguri pe ei. În plus, de multe ori, noi adulții avem tendința să ne amintim distorsionat propria adolescență.
Așadar, mult mai inspirat ar fi să îi lași pe ei să își exprime punctul de vedere: „Spune-mi cum vezi tu situația”, pentru că trecutul tău nu are nicio legătură cu realitatea în care trăiește copilul tău.
6. Inspiră prin puterea exemplului
Copiii în general, și adolescenții în mod special, fac ceea ce văd, nu ceea ce li se spune să facă. Mai mult decât atât, uneori ajung să copieze chiar fără să-și dea seama. De aceea e atât de important să:
• Vorbești cu respect despre ceilalți de față cu ei;
• Să arăți că tu însuți ai autocontrol, nu doar să le ceri;
• Să fii atent la ironii și sarcasm, pentru că se imprimă cel mai ușor în comportamentul copiilor.
Și reține că copilul tău devine ceea ce vede, nu ceea ce aude.
7. Arată-i că se poate baza pe tine
Viața emoțională intensă a adolescenților nu e din vina lor și nu e nici ușoară pentru ei. Deși par adesea revoltați, ostili și nemulțumiți, ei rămân tot copiii aceia micuți și neajutorați care încearcă să își facă un loc în lume. De aceea, oricât de inacceptabilă ar părea atitudinea lor la un moment dat, tot ție îți revine nobila misiune de a le arăta din nou calea atunci când greșesc. Fii alături de ei și nu uita, adolescenții „Nu au nevoie de explicațiile noastre: ei vor doar să știe că le suntem alături în caz că au nevoie de noi (chiar dacă ne dau afară din cameră dacă intrăm în acel moment). Și, pentru ca ei să aprecieze faptul că le suntem aproape, este esențial să aibă încredere în noi, și le putem câștiga încrederea arătându-le că și noi avem încredere în ei, chiar și în cele mai dificile clipe.” (David Bueno, Creierul adolescenților)
Janusz Korczak, faimosul pedagog, medic și scriitor evreu polonez, care a fost ucis în Ghetoul din Varșovia alături de cei peste 200 de copii orfani pe care îi îngrijea, spunea la un moment dat: „Nu te aștepta ca copilul tău să fie ca tine sau așa cum vrei tu să fie. Ajută-l să devină el însuși, nu tu.”
Ajuă-ți așadar adolescentul să devină ceea ce își dorește el să fie, nu ceea ce ți-ai dori tu pentru el, respectând câteva reguli simple:
• Negociază reguli, nu le dicta.
• Spune de ce, nu doar ce.
• Implică-l în decizii reale.
Sau altfel spus fii:
• reglator emoțional, nu judecător
• ghid, nu comandant
• model, nu moralizator
• aliat, nu adversar.
Adolescenții nu au nevoie de părinți mai duri, ci de părinți mai clari, mai calmi și mai prezenți.
Află cum să devii și tu unul, comandând cartea:
Creierul adolescenților de David Bueno
Iar de fiecare dată când te vei simți depășit de situație, adu-ți aminte aceste cuvinte memorabile ale lui Janusz Korczak:
„Nu uita că cele mai importante întâlniri ale unui om sunt întâlnirile cu copiii. Acordă-le mai multă atenție – nu putem ști niciodată pe cine întâlnim în copilul nostru.”
