Un vechi proverb japonez ne amintește că adevărata putere stă în perseverență: „Cazi de șapte ori, ridică-te de opt!” În același spirit, filozoful chinez Confucius ne arată care este esența rezilienței: „Cea mai mare glorie a noastră nu este să nu cădem niciodată, ci să ne ridicăm de fiecare dată când cădem.” Iar istoria ne-a dovedit de foarte multe ori că reziliența oamenilor este pur și simplu impresionantă.
Pictorița mexicană Frida Kahlo este un exemplu cum nu se poate mai relevant în această privință. Deși este considerată astăzi cea mai bine cotată artistă latino-americană, foarte puțini știu ce suferință enormă se ascunde în spatele culorilor vibrante ale pânzelor ei.
La șase ani, a rămas cu piciorul drept paralizat din cauza poliomielitei, motiv pentru care copiii de pe stradă o strigau: „Frida, picior de lemn!”. La 18 ani, în urma ciocnirii violente dintre autobuzul în care se afla și un tramvai, Frida s-a ales cu coloana vertebrală fracturată, numeroase coaste rupte, un rinichi sfărâmat, 11 fracturi la piciorul stâng, piciorul drept paralizat dislocat din șold, colul femural rupt, și incapacitatea de a avea copii, după ce, balustrada autobuzului i-a străpuns abdomenul şi i-a ieșit prin vagin. Artista avea să afirme mai târziu în legătură cu acest fapt, cu umorul negru care o caracteriza, că: „Şi aşa mi-am pierdut virginitatea”...
Frida Kahlo a fost nevoită să înfrunte nu doar durerile fizice, pentru care medicina vremii avea puține soluții, ci și suferința că nu va putea deveni niciodată mamă. La toate acestea s-a adăugat depresia alimentată de faptul că brusc, patul ei de acasă devenise întreaga ei lume…
Însă Frida nu s-a dat bătută. A continuat să trăiască cu o poftă de viață de nestăvilit, găsindu-și refugiul în artă: „Nu sunt bolnavă. Sunt ruptă. Dar sunt fericită că trăiesc atâta timp cât pot să pictez”, mărturisea ea. Durerea ei a devenit artă, iar Frida a afișat toată viața imaginea unei femei remarcabile, puternice și demne, care a demonstrat cu vârf și îndesat veridicitatea acestor cuvinte: „În definitiv suntem capabili să îndurăm mult mai mult decât credem.”
Vă propun în continuare un mic exercițiu de imaginație. Oare ce s-ar fi întâmplat cu Frida Kahlo dacă ar fi făcut parte din generațiile Z sau Alpha, aceste generații crescute la adăpost de greutăți și de griji?
Foto: Pietro Trabucchi, Sursa: Facebook
Un posibil răspuns la această întrebare ni-l oferă Pietro Trabucchi, în cartea sa „Rezist, deci exist” în care susține că în lumea occidentală actuală, unde confortul și protecția excesive au diminuat această competență esențială, reziliența este din ce în ce mai rară.
Așadar, dacă s-ar fi născut 100 de ani mai târziu și ar fi avut același destin necruțător, foarte probabil că n-ar mai fi auzit nimeni astăzi de Frida Kahlo... Asta pentru că, în vremurile noastre, oamenii nici nu pot concepe să realizeze ceva în lipsa supraapreciatului confort.
Generațiile actuale, crescute la adăpost de durere, oboseală și efort fizic, percep chiar și cele mai mici neplăceri, care erau odinioară acceptate cu seninătate de indivizi, drept posibile amenințări ce trebuie eliminate imediat.
Autorul avertizează în acest context că lipsa expunerii la disconfort și frustrare compromite dezvoltarea rezilienței, esențială pentru adaptarea și evoluția individului într-o lume complexă.
Vestea bună pe care ne-o dă însă Pietro Trabucchi în această carte este că reziliența nu trebuie să fie neapărat înnăscută, ci poate fi deopotrivă construită, antrenată și transmisă noilor generații.
Cum ne putem dezvolta reziliența?
Pietro Trabucchi, psiholog și scriitor, s-a inspirat în „Rezist, deci exist” din viața sportivilor de performanță. Pentru că, în mod evident, sportul și poveștile campionilor ne oferă modele și metode utile pentru dezvoltarea acestei
abilități esențiale. În calitate de fost psiholog al echipei olimpice italiene de schi fond la Jocurile Olimpice de la Torino din 2006 și psiholog al lotului național italian de triatlon, Trabucchi înțelege foarte bine mecanismele
formării unui individ rezilient și ne arată că și noi, la rândul nostru, putem deveni mai rezilienți urmând exemplul celor despre care vom vorbi în cele ce urmează:
1. Păstrează-ți încrederea în forțele tale chiar dacă uneori vei fi nevoit să renunți
Foto: Bruno Brunod, Sursa: Facebook
Reziliența nu înseamnă doar să reziști cu orice preț, ci să știi când să continui, când să te oprești și cum să transformi dificultățile în înțelepciune. Adevărata forță se construiește în lipsuri, în efort constant și stăpânindu-ți emoțiile atunci când realitatea contrazice așteptările.
Bruno Brunod, unul dintre cei mai mari alergători de anduranță, este dovada vie a acestei lecții. Crescut într-o familie modestă din Alpii Italieni, a fost învățat de mic cu greutățile. Sportul nu i-a oferit doar o evadare din viața grea pe care o ducea, ci și o direcție în viață. Iar momentul în care a renunțat să atingă un record pe Everest, alegând luciditatea în locul ambiției, arată că reziliența înseamnă și curajul de a-ți recunoaște limitele și de a ști când trebuie să te oprești.
Bruno nu a fost definit de performanțele sale, ci de caracterul său: zidar în timpul zilei, sportiv în timpul liber, el a fost un tată corect pentru cei cinci copii ai săi cărora nu le-a impus ce să facă, ci i-a inspirat să își urmeze visurile. Cu toate ace stea era convins că Socrate avea dreptate când spunea: „Lasă-ți copiii să simtă mereu un pic de frig și un pic de foame dacă vrei să fie fericiți”, fiind de părere că lipsurile și sacrificiile l-au învățat să dea o valoare corectă lucrurilor.
Reziliența, așadar, nu este despre a câștiga mereu, ci despre a rămâne demn, echilibrat și motivat, indiferent de rezultat. Este despre a transforma fiecare pas, chiar și cel înapoi, într-o lecție care te duce mai departe.
2. Reziliența nu înseamnă doar a îndura pasiv greutățile, ci a le reinterpreta într-un mod care să te ajute să le depășești
Lucio Bottiglieri, un manager italian în vârstă de 50 de ani, din Treviso, pasionat de maratoane, a fost diagnosticat cu cancer de prostată avansat în timpul unui control medical de rutină. Copleșit inițial de frică, negare și sentimentul pierderii controlului, el a reușit să își reinterpreteze boala ca pe un maraton simbolic – o cursă extrem de grea pe care o putea câștiga doar cu condiția de a rezista pas cu pas.
Această schimbare de perspectivă i-a oferit un cadru mental de rezistență și control, ajutându-l să nu se mai lase copleșit de frică și anxietate și să se implice activ în tratament. Sprijinit de prieteni, a acceptat operația și a început chimioterapia, antrenându-se zilnic – uneori doar pentru a se ridica din pat sau a face câțiva pași.
Deși vindecarea nu era garantată, tratarea bolii ca pe un maraton i-a oferit forța interioară de a lupta.
Iar odată vindecat, Lucio Bottiglieri a continuat să alerge toată viața, chiar și cu dureri, păstrându-și visul de a reveni în deșertul în care marcase cea mai importantă realizare a vieții lui: participarea la un maraton de 168 de kilometri în întinderea nesfârșită de nisip.
În ceea ce privește lupta cu boala, consideră că aceasta a fost o șansă pentru el de a-și redefini valorile, de a deveni mai conștient, mai recunoscător și mai responsabil față de viață: „În esență, boala te face să fii realist. Te face să apreciezi lucrurile. Te obligă să te miști. Te face să devii mai conștient și mai responsabil. În timp ce înainte eram în tren, cu obloanele trase, acum le-am ridicat și văd lumea.”
Vedem astfel că reinterpretarea unei crize poate transforma suferința în sursă de putere, iar „călătoria prin iad” poate deveni un prilej de cunoaștere vitală și renaștere interioară.
3. Forța de a spera în ciuda tuturor evidențelor
Foto: Giorgio Di Centa, Sursa: Wikipedia
Pentru Giorgio Di Centa, bolnav de astm și campion olimpic la schi fond, viața sportivă a fost o așteptare nesfârșită. 27 de ani a trebuit să îndure înfrângerile, competiție după competiție, pentru a se bucura în sfârșit de minunatul gust al victoriei. Astmatic încă de la vârsta de 2 ani, mereu „la un pas” de podium, etichetat drept fratele mai mic, fără șanse de a se ridica la nivelul surorii sale campioane, Giorgio avea toate motivele să renunțe. Vocea interioară
și chiar oamenii din jur îi repetau: „Întoarce-te acasă, nu vei reuși niciodată.”
Și totuși, el a continuat să spere. A acceptat înfrângerile, dar nu s-a lăsat definit de ele. A transformat fiecare loc patru sau cinci într-o cărămidă pentru răbdarea lui. Ziua cea bună trebuia să vină – dacă rezista suficient de mult.
Și a venit. În ultima zi a Jocurilor Olimpice, pe pârtia din Pragelato, Giorgio a depășit totul: adversarii, trecutul, boala și neîncrederea celorlalți. A izbucnit într-un strigăt de bucurie care a eliberat 27 de ani de așteptare. A fost o victorie dublă: și-a împlinit visul început la 5 ani și a rămas omul modest și autentic care fusese întotdeauna.
De unde i se trăgea această forță enormă de a rezista? De la familia lui: o mamă care a învins cancerul, un frate bolnav care l-a susținut necondiționat, un tată și o bunică obișnuiți cu sacrificiul. Astmul, deși o povară, l-a învățat disciplina și spiritul de sacrificiu.
Reziliența lui Giorgio e o dovadă vie că speranța nu este pasivă. Este un act de rezistență. Este refuzul de a te lăsa definit de neputințe și eșecuri. Este puterea de a crede, zi după zi, că există o șansă – și de a fi pregătit să o valorifici atunci când apare.
4. Adevărata forță nu vine din absența durerii, ci din capacitatea de a vedea dincolo de ea
Poveștile lui Fabrizio Macchi, Mr. Wright și ale altor pacienți care au înfruntat boala cu o forță interioară remarcabilă ne arată că reziliența nu înseamnă doar rezistență fizică, ci mai ales, capacitatea de a ne păstra speranța până și în cele mai întunecate momente.
Fabrizio, diagnosticat la 13 ani cu osteosarcom și metastaze pulmonare, a petrecut trei ani în spital și a suferit 17 intervenții chirurgicale, inclusiv amputarea unui picior. Cu toate acestea, nu și-a pierdut niciodată încrederea că va găsi o soluție. Sprijinul părinților, care și-au gestionat cu discreție durerea, i-a oferit un model de curaj și echilibru. Fabrizio nu doar că a supraviețuit, ci a devenit campion paralimpic la ciclism pe pistă, convins că viața lui este o binecuvântare.
Mr. Wright, bolnav de cancer ganglionar în fază terminală, a cunoscut o remisiune spectaculoasă a tumorilor după ce i s-a administrat un medicament experimental – care s-a dovedit ulterior a fi ineficient. Puterea lui de vindecare nu a venit din substanța injectată, ci din convingerea profundă că se va face bine. Când speranța i-a fost distrusă de știrile negative, boala a revenit, iar el a murit. Studiile moderne confirmă: speranța influențează fiziologia, activează sistemul imunitar și reduce durerea prin eliberarea de endorfine.
Reziliența nu este așadar doar despre a rezista, ci și despre a crede, fiind deopotrivă un mecanism biologic, nu doar o emoție. Ea poate transforma suferința în progres, boala în vindecare și neputința în acțiune.
5. Flexibilitatea cognitivă
Foto: Francesco „Checco” Galanzino, Sursa: Facebook
Povestea lui Francesco „Checco” Galanzino, antreprenor și sportiv amator, arată o față esențială a rezilienței: flexibilitatea. Hotărât să termine cele patru curse extreme ale „Four Deserts” într-un singur an – aproape 1.000 km prin cele mai ostile deșerturi ale lumii: Atacama (Chile), Gobi (China), Sahara (Africa de Nord) și Antarctica, supranumită „deșertul alb” – Checco și-a împărțit obiectivul uriaș în pași mici, și-a recalibrat constant strategiile și și-a transformat aventura într-un mesaj global despre schimbările climatice, în calitate de ambasador Greenpeace.
Când ultima etapă, cea din Antarctica, a fost anulată și visul de a intra în Cartea Recordurilor părea pierdut, nu s-a prăbușit în frustrare. A găsit o altă cale: un maraton la Polul Nord. După antrenamente extreme – inclusiv testarea echipamentului la -35°C într-o măcelărie – a alergat 42 km la -28°C și a terminat pe locul 2, închizând provocarea într-un mod și mai spectaculos decât își propusese inițial.
Concluzia este cât se poate de limpede: reziliența nu înseamnă să te agăți rigid de un singur traseu, ci să ai flexibilitatea de a schimba direcția fără a pierde sensul. Este capacitatea de a transforma o înfrângere aparentă într-un nou început, de a regândi obiectivele și de a-ți păstra motivația chiar și când drumul se schimbă.
În finalul acestui articol vă reamintesc una dintre cele mai importante lecții despre reziliență pe care le veți găsi în această carte. Este vorba despre percepția controlului – chiar și simbolică sau imaginară – care poate transforma radical modul în care ne afectează suferința. Experimentele pe animale, studiile din azilele de bătrâni și mărturia lui Viktor Frankl (n.r: psihiatru și neurolog austriac, supraviețuitor al lagărelor de concentrare naziste) din lagăr, confirmă faptul că nu durerea în sine ne distruge, ci sentimentul de neputință. Când credem că putem influența realitatea, corpul și mintea reacționează diferit: stresul scade, imunitatea se întărește, iar speranța devine posibilă.
Reziliența nu înseamnă doar să înduri, ci să găsești o „manetă” interioară – o idee, o imagine, o alegere – care îți redă sentimentul de control. Este capacitatea de a transforma o experiență insuportabilă într-una suportabilă printr-o reinterpretare conștientă. Iar cartea de față, are extraordinara putere de a vă ajuta să puteți face mereu asta, chiar și atunci când totul pare mult prea greu...
Vă invit să o cumpărați de aici:
Pietro Trabucchi, Rezist, deci exist
Și să rețineți faptul că:
„Majoritatea oamenilor tind să fie rezilienți: se pot adapta și pot învăța să depășească cu bine cele mai cumplite adversități. De exemplu, o serie de studii realizate în 2022 arată că doar un mic procent dintre cei direct implicați în
atacul Turnurilor Gemene au dezvoltat tulburări psihologice severe. Toți ceilalți au reușit, treptat, să-și clădească din nou o viață normală, atât din punct de vedere emoțional, cât și psihologic. Se poate spune că, în ultimii ani, psihologia și-a schimbat oarecum perspectiva obișnuită: în cazul ființelor umane, norma este reziliența, nu fragilitatea.
Unii merg chiar și mai departe și susțin că situațiile dificile pot ajuta oamenii să-și regăsească echilibrul psihologic și motivația. Există și mărturii elocvente în acest sens. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Londra a fost supusă unor bombardamente devastatoare. Mulți se temeau că vor fi consecințe grave asupra echilibrului psihic al locuitorilor. În schimb, s-a întâmplat exact opusul. Numărul internărilor în centrele de sănătate mintală a scăzut, la fel și rata sinuciderilor. Același lucru s-a întâmplat și în fazele cele mai violente ale conflictului pentru autonomia Irlandei de Nord sau în timpul revoltelor rasiale care au avut loc în Statele Unite între anii 1960 și 1970.
Se pare că, în fața evenimentelor stresante, cei care cer ajutor terapeutic sau manifestă forme severe de disconfort reprezintă excepția, nu regula. Regula, în cazul ființelor umane, este reprezentată de reziliență.”
