ACT si Politon
23-08-2024
0 comentarii
Modalitățile prin care oamenii își rezolvă problemele în viața de zi cu zi sunt surprinzătoare.
Uneori sunt amuzante...
De pildă, scriitorul Ernest Hemingway obișnuia să îi pocnească pe criticii care scriau cronici negative despre el, iar H. G. Wells obișnuia să fure hainele altor persoane atunci când acestea îi plăceau foarte mult. Așa s-a întâmplat de pildă după o petrecere ce a avut loc la Cambridge, când, plăcându-i foarte mult pălăria altui bărbat, a plecat cu ea acasă. Pentru că în interiorul pălăriei a găsit adresa posesorului, i-a scris acestuia o scrisoare în care i-a spus:
„Ți-am furat pălăria. Îmi place pălăria ta. Ori de câte ori mă voi uita în interiorul ei, mă voi gândi la tine. Îmi scot pălăria în fața ta.”
Alteori, oamenii recurg la gesturi de un absurd care frizează grotescul crezând că au dreptul să facă orice le trece prin cap dacă asta își doresc:
Așa cum a făcut Xerxes, regele Imperiului persan Achaemenid, care s-a răzbunat pe apele Hellespontului (actuala strâmtoare Dardanele), ordonând ca acestea să fie biciuite (li s-au aplicat 300 de lovituri de bici), marcate cu fierul roșu și puse în lanțuri, în momentul în care podul de vase construit de armata sa, în încercarea de a înainta spre Grecia și a o cuceri, au fost distruse de apele învolburate.
Caligula, împăratul roman care și-a pierdut rațiunea după ce a fost otrăvit, nu a găsit un alt mod mai bun de a-și demonstra iubirea față de calul său preferat, Incitatus, căruia i-a construit o casă de marmură, cu iesle din fildeș și bijuterii scumpe și care primea la cină ovăz amestecat cu pulbere de aur, decât numindu-l senator al Imperiului Roman, cu toate drepturile aferente.
Alteori, soluțiile găsite de oameni la problemele lor ne înfricoșează de-a dreptul…
Așa cum este de pildă cazul lui Witold Pilecki, membru fondator al Armatei Poloneze Secrete, care și-a dorit cu ardoare să afle ce se petrecea dincolo de zidurile de la Auschwitz. Prin urmare, și-a făcut rost de acte de identitate false și s-a lăsat prins în timpul unei razii făcute de Gestapo la Varșovia. Odată ajuns în lagăr a transmis informații despre ororile care se petreceau în interior cu ajutorul unui radioemițător. În cele din urmă a reușit să fugă din lagăr și să redacteze un raport detaliat despre condițiile inumane de la Auschwitz în speranța că îi va determina pe Aliați să atace lagărul pe calea aerului, lucru care nu s-a întâmplat…
Raynor și Moth Winn au depășit cu eleganță o situație de viață aparent fără ieșire
Iar alteori oamenii ne surprind în cel mai frumos mod prin modul nobil în care hotărăsc să iasă din situațiile dificile de viață. Așa cum este și cazul celor doi protagoniști ai romanului „Drumul de sare” – Raynor și Moth – apărut în limba română la Editura ap!.
Raynor Winn este autoarea și protagonista acestei cărți, care a reușit prin stilul ei simplu, extrem de sincer și foarte autentic să cucerească inimile a sute de mii de cititori și să staționeze aproape doi ani în topul celor mai bine vândute cărți The Sunday Times. Succesul primei cărți a justificat scrierea celei de-a doua, „The Wild Silence”, cele două titluri vânzându-se până în momentul de față în
aproape un milion de exemplare.
Raynor și Moth sunt un model de urmat pentru toți cei care se lovesc la un moment dat în viața lor de un zid aparent insurmontabil.
Raynor și Moth Winn s-au lovit de un astfel de zid.
Zidul acesta îi împiedica să meargă mai departe pe drumul lor în viață.
De fapt, zidul acesta a făcut ca drumul lor să dispară subit, lăsându-i fără opțiuni, fără speranțe și fără viitor…
Raynor și Moth s-au trezit așadar într-un mare vid, din care viitorul părea o himeră, iar viața lor un coșmar din care abia așteptau să se trezească. Doar că coșmarul era aievea, iar zorii nu-i puteau ajuta cu nimic să scape de povara gândului că au pierdut tot ce agonisiseră întreaga viață și că Moth suferea de o boală neurologică incurabilă.
În momentul în care executorii judecătorești le bat la ușă și le cer să-și părăsească ferma din Țara Galilor, care le fusese deopotrivă casă și afacere și în care își crescuseră cei doi copii, soții Winn realizează că viața lor de până atunci le-a fost furată. Totul dintr-o neatenție. Totul din cauza unei neglijențe de neiertat că nu au citit cu atenție toate clauzele unui contract de afaceri…
Gândește-te o clipă doar…
Ai 50 de ani. Soția/ soțul tău la fel.
Copiii voștri (din fericire) sunt la facultate și se pot întreține singuri, dar tu, ca adult care ar trebui să culegi la această vârstă roadele unei vieți de muncă și sacrificii, nu mai ești capabil să te întreții. Nu mai ai o casă. Nu mai ai un venit. Nu mai ai nimic. Ai doar hainele de pe tine și câteva lucruri strânse în mare grabă din fosta ta casă.
Ce faci?
Încotro o apuci?
Cui ceri ajutorul?
Cum o iei de la zero cu zero resurse disponibile?
În ciuda faptului că pentru noi, cei care ne gândim la această situație ca la un simplu joc de imaginație, pare aproape imposibil să dăm un răspuns, pentru Raynor și Moth acesta a venit foarte ușor.
Inspirată de o carte pe care o citise la 20 de ani, „Five Hundred Mile Walkies”, care spune povestea unui bărbat care a străbătut pe jos toată Coasta de Sud-Vest, împreună cu câinele lui, Raynor se hotărăște să facă exact același lucru alături de Moth, în ciuda bolii de care suferă acesta. Ghid le va fi pe acest traseu o carte intitulată „Micul ghid esențial al lui Paddy Dillon/ Walking the South West Coast Path: National Trail From Minehead to South Haven Point”, iar sprijin le va fi voința lor de fier de a nu se da bătuți, de a nu abandona jocul înainte ca acesta să fie definitiv pierdut, de a nu lăsa clipa de față încă bună și generoasă cu ei, să le scape printre degete.
Parcurgerea traseului Coastei de Sud-Vest a Marii Britanii le oferă lui Raynor și Moth un sens, un scop și un viitor
.png)
Așadar, cei doi temerari își iau soarta în mâini, își pun rucsacurile în spate și pornesc pe traseul Coastei de Sud-Vest a Marii Britanii. Coasta de Sud-Vest este o regiune însorită situată în sud-vestul Angliei, cuprinzând zona de coastă din comitatele Devon, Cornwall și Dorset. Aici se găsesc unele dintre cele mai instagramabile peisaje din lume (aviz vloggerilor de călătorii!) cu plaje frumoase, sate istorice și trasee de drumeție spectaculoase. Traseul Coastei de Sud-Vest, este lung de aproximativ 1000 de kilometri (ceea ce echivalează cu escaladarea muntelui Everest de patru ori) având ca punct de plecare Minehead (Somerset) și ca punct de finish Poole în Dorset. Traseul presupune parcurgerea acestei distanțe enorme pe o potecă nu mai lată de 30 de centimetri și zile și nopți la rând petrecute în sălbăticie, îndurând căldura excesivă a zilelor lungi de vară, arșița, dar și umiditatea excesivă a nopților petrecute în apropierea mării. În plus, bugetul lor este de doar 48 de lire pe săptămână, un ajutor acordat de stat persoanelor care și-au pierdut sursele de venit.
Însă toate acestea par nimicuri, în comparație cu gândul chinuitor că nu mai au nici de unele pe lumea asta, cu excepția celor doi copii buni pe care i-au crescut la ferma lor dragă, în care și-au investit toată tinerețea și tot sufletul lor de oameni dornici să clădească ceva solid prin propriile puteri. Dar acum sunt puși în neplăcuta situație ca propriii lor copii să-și facă griji pentru ei, iar ei, în calitate de părinți, să nu îi poată ajuta cu nimic, nici măcar când aceștia se văd puși în dificultate.
O viață s-a prăbușit în urma lor…
O alta se clădește cu fiecare pas făcut pe coasta de o frumusețe ireală…
Gustul de sare de pe buzele lor este gustul libertății depline pe care au câștigat-o atunci când au pierdut totul.
Unii ar numi asta nebunie pură. Alții ar numi-o pur și simplu... viață. O felie autentică de viață trăită la intensitate maximă, fără regrete amare după ceea ce a fost și fără visuri prea mari în legătură cu ceea ce va fi. O viață bazată în totalitate pe clipa prezentă, de care cei doi protagoniști ai cărții sunt pe deplin siguri. Și pentru că sunt atât de siguri de ea, o transformă cu măiestrie în clipa perfectă, reușind să fie din nou fericiți.
Poți fi fericit chiar și după ce ai pierdut totul!
Sursa foto: https://wikikida.com/
Și cum să nu fie fericiți când, într-un moment în care viața lor părea că nu mai are niciun sens, această călătorie le-a oferit un sens, un scop și un viitor și o modalitate cum nu se poate mai plăcută de a uita:
„Fără casă, pe jumătate morți, însă paradoxal, în momentul acela, plini de transpirație și deshidratați, eram, într-un fel timid și reticent, fericiți. Ce norocoși eram!”
Călătoria lor este plină de suișuri și coborâșuri, la fel ca traseul sinuos de pe marginea stâncilor. Totuși, libertatea campingului sălbatic, înotul în mare la lumina lunii și supraviețuirea cu bomboane gumate, ciocolată Mars și plăcinte îi ajută să se împace cu situația lor și să învețe din nou să spere:
Nu ne fusese îngăduit luxul de a aștepta ca undele de șoc ale trecutului să se atenueze și apoi – ca în orice poveste bună despre izbăvire datorită naturii – să mergem în sălbăticie ca să ne regăsim drumul în viață. Relele ne-au izbit direct în față asemenea unui tsunami și ne-ar fi luat pe sus dacă nu ne-am fi regăsit de-a lungul drumului. Călătoria noastră ne-a stors de orice emoție, ne-a măcinat puterea și voința. Dar apoi, asemenea copacilor bătuți de vânt, am fost remodelați de elementele naturii într-o nouă formă, care putea să reziste oricărei furtuni s-ar fi putut abate asupra noii mări luminoase.
M-am gândit la cei doi adolescenți învăluiți unul în esența celuilalt, la pasiunea care a durat aproape toată viața mea, la ploile torențiale și la soarele arzător, la șoimul călător ce plutea liber deasupra stâncilor dus de curenți, la două molecule ținute laolaltă de puțin mai mult decât o sarcină electrică, o sarcină care fusese îndeajuns de puternică pentru a crea o legătură solidă, care totuși într-o zi, în curând, s-ar putea rupe. Și am înțeles, în cele din urmă, ce făcuse pentru mine viața de om fără adăpost. Îmi luase orice lucru material pe care îl aveam și mă lăsase aproape goală, o pagină albă la sfârșitul unei cărți scrise doar în parte. Îmi oferise și o alegere, fie să las pagina aceea goală, fie să continui să scriu povestea cu speranță. Am ales speranța.
Nu știam ce avea să ne aducă viitorul, cum avea să fie influențat de lunile petrecute în natură, pe coastă. Tot ce știam era că eram niște mure ușor sărate, suspendate în soarele de sfârșit de vară, iar momentul acesta perfect era singurul de care aveam nevoie. (Raynor Winn, Drumul de sare)
Dragostea dintre Raynor și Moth, nealterată de trecerea timpului, modul tacit în care se înțeleg fără a rosti prea multe cuvinte, liniștea și seninătatea lor, în ciuda situației critice în care se află, mizeria cruntă pe care o îndură fără a se sinchisi prea mult, replicile pe care le dau (sau nu le dau) celor pe care îi întâlnesc în cale și care îi descurajează de cele mai multe ori sau le râd pur și simplu în față, te vor face să te atașezi din ce în ce mai mult de acești doi oameni în locul cărora s-ar fi putut afla oricare dintre noi.
Vei iubi acest roman plin de umor ironic, pe cât de fermecător scris, pe atât de adevărat, înălțător și emoționant, care a fost nominalizat în anul 2018 la premiul Costa, la categoria biografii și care a fost ecranizat de regizoarea britanică Marianne Elliott. Filmul îi va avea în rolurile principale pe Gillian Anderson și Jason Isaacs, care îi vor întruchipa pe Raynor și Moth. Premiera filmului va avea loc pe 6 septembrie 2024 la Festivalul Internațional de Film de la Toronto.
Te invit să citești cartea, să te delectezi cu paisajele care-ți taie respirația din niște locuri de vis, căutând pe Google Images localitățile străbătute rând pe rând de cei doi protagoniști și să afli deznodământul acestei splendide povești care generează actualmente
100 de milioane de răspunsuri la un simplu search pe Google. Și de ce nu, te invit să vezi și filmul, care cu siguranță îți va dezvălui noi unghiuri și noi perspective asupra acestei fascinante istorii de viață.
Comandă cartea de aici:
Și molipsește-te și tu puțin din energia pozitivă a lui Raynor și Moth:
Nu prea mai e sezonul pentru drumeții cu rucsacul, a zis tânărul de aproximativ 20 de ani cu pantaloni trei sferturi și un hanorac care se afla la rând în fața noastră.
— Vrem să ajungem la Land’s End, după care depinde numai de vreme. S-ar putea să continuăm.
— Cât timp aveți la dispoziție?
— Cât vrem noi.
— Cum, nu trebuie să vă întoarceți? E incredibil că faceți asta la vârsta voastră. Că ați pornit așa la drum și faceți ce vreți.
— Nu e chiar așa.
— Oh, ba așa e, prietene, dacă nu trebuie să te întorci, ești liber, îți trăiești viața. Bravo vouă!
S-a urcat în autobuzul ce mergea în direcția opusă, însă a strigat în urmă:
— Trăiți-vă viața, bătrâneilor!
Ne-am așezat în autobuz; era o senzație stranie să ne mișcăm atât de repede, să acoperim în câteva minute o distanță care ne-ar fi luat ore întregi pe jos. Drumul ne-a învățat că, străbătuți pe jos, kilometrii erau diferiți; știam ce e distanța, întinderea în spațiu de la un popas până la următorul, de la o gură de apă până la următoarea, o simțeam în oasele noastre, o știam la fel cum o percepe șoimul în zbor și șoarecele pe care l-a luat în vizor. Kilometrii nu aveau de-a face cu distanța, ci doar cu timpul.
Am coborât la St. Ives, cu o oră înainte să se întunece, dar în partea greșită a orașului, departe de un promontoriu deschis. N-avea importanță; nimic n-avea importanță. Moth încă umplea spațiul de lângă mine și eram liberi, liberi să ne trăim viața. (Raynor Winn, Drumul de sare)
