Insulele fermecate: Călătorii prin mituri și magie, dragoste și pierdere

Insulele fermecate: Călătorii prin mituri și magie, dragoste și pierdere / Enchanted Islands: A Mediterranean Odyssey – A Memoir of Travels through Love, Grief and Mythology de Laura  Coffey este despre banalul care devine extraordinar și despre modul în care putem alege de fiecare dată în viață să transformăm o pierdere într-un câștig.

„Insulele fermecate” este povestea Laurei Coffey, pe care pandemia de Covid 19 a prins-o pe picior greșit. Cu o relație de dragoste care tocmai se încheiase și fără job, lockdown-ul ar fi  fost mult prea greu de suportat pentru ea, dacă ar fi rămas închisă singură în garsoniera ei micuță din Londra. Prin urmare, alege să călătorească, evadând dintr-un scenariu trist și  apăsător. Laura alege astfel să își înfrângă propriile limite și să își acorde un timp de calitate în care să se împace și cu ideea bolii tatălui ei. Iar odată pornită la drum, Laura se va  metamorfoza într-o nouă Laura: mai profundă, mai matură, mai sigură pe ea, pregătită să își trăiască viața după alte coordonate... Așa cum, de altfel, odiseea l-a transformat pe Ulise  într-un om smerit, mai înțelept și mai bun...

Laura Coffey este scriitoare de jurnale de călătorie și se simte cel mai bine în mișcare. Se declară dependentă de înotul în apă rece și de aventură și îi place să scrie despre frumusețea  sălbatică a locurilor pe care le vizitează și despre oamenii pe care îi întâlnește în drumurile ei prin lume. Lucrările i-au fost publicate în Condé Nast Traveller, The Guardian și BBC  Travel. Este profesoară certificată de yoga, o împătimită a călătoriilor solo și are o mare pasiune pentru păsări. Când nu scrie, îi place să se plimbe cu bicicleta prin Londra, să facă  yoga sau să-și plănuiască următoarea evadare pe o insulă îndepărtată.

Laura îndeplinește toate condițiile pentru ca lockdown-ul din timpul pandemiei de Covid-19 să se transforme într-o adevărată penitență: nu are propria ei familie, nici măcar un iubit; nu  are un job și nici măcar o preocupare concretă care să-i țină mintea ocupată în aceste vremuri grele; nu își poate vizita nici măcar părinții din cauza pericolului de a-l contamina pe  tatăl său, bolnav de cancer în fază terminală; prin urmare singurul lucru care îi rămâne de făcut este să stea singură în garsoniera ei, care pare că o strânge și să-și rumege nefericirea.

Căutând o soluție să iasă din această situație, aparent fără ieșire, Laura este inspirată de pasiunea ei pentru mituri. În opinia ei, miturile au rolul de a ne ajuta să înțelegem lumea,  așa cum hărțile ne ajută să ne găsim echilibrul, să înțelegem unde ne aflăm în spațiul gravitațional. În momentul de față ea are nevoie de amândouă.

Citind o ediție a „Odiseei” lui Homer, cu o prefață scrisă de Emily Wilson, Laura se gândește serios la veridicitatea acestei fraze: „există o anumită corespondență între lumea lui Homer  și lumea reală, însă relația este parțială și inexactă”. Așadar, de ce nu ar afla pe cont propriu cât la sută din locurile străbătute de Ulise în Odiseea sunt reale, și cât la sută  ficțiune?

Laura se hotărăște astfel să calce pe urmele lui Ulise, profitând de relaxarea restricțiilor odată cu sosirea vacanței de vară și deschiderea „coridoarelor de vacanță” și părăsește Londra  cu scopul de a descoperi locurile fermecătoare în care geografia și mitologia se intersectează, ajungând astfel să descopere puterea vindecătoare a naturii, a călătoriilor, a înotului în ape reci, a drumețiilor lungi pe munți și a cerurilor strălucitoare pline de stele. Timp de șase luni Laura va evada din viața ei mică și apăsătoare și va călători prin arhipelaguri și insule mediteraneene mistice, considerate locuri ale periplului epic al lui Odiseu. 

Aventura ei începe cu un șir de insule vulcanice mici din largul coastei Siciliei, despre care mai multe teorii susțin că au inspirat o parte din Odiseea.

Vizităm așadar, rând pe rând: Insulele Eoliene (Sicilia, Italia), Insula Ciclopilor, Insula lui Calipso, Insula Zeului Soare, însorita Itaca, Stromboli, Cefalù sau Insula Zeului Soare,  zeul bucuriei umane.

Fiecare oprire pe care o face, este un prilej pentru a rememora celebrul poem al lui Homer și aventurile pe care Ulise le-a trăit prin locurile prin care a călătorit. Dar mai ales, fiecare  nouă destinație reprezintă pentru Laura o nouă modalitate de a încerca să uite de boala tatălui său și de inevitabilul care avea să se producă oricum, indiferent cât de departe ar fi fugit  ea...

Pentru iubitorii de călătorii, această carte va fi o sursă de inspirație pentru viitoare destinații de vacanță, iar pentru iubitorii poemului lui Homer, cartea va fi un prilej de a-și  aminti anumite pasaje din el.

Astfel, despre Lipari, cea mai mare dintre insulele eoliene, aflăm că a fost loc de exil pentru adversarii politici italieni, în anii 1920, actualmente fiind un loc liniștit și romantic, cu drumuri înguste și felinare vechi și frumoase ce strălucesc pe pietrele de marmură albă.

Aici, Laura ia cina cu un străin pe care îl cunoscuse pe feribot și este mușcată de o meduză, prilej de amintire a legendei antice despre Meduză și Poseidon. 

Odiseea Laurei continuă pe insula Vulcano renumită pentru băile sale vindecătoare cu nămol și Valle dei Mostri („Valea Monștrilor”). Aici Laurei i se face dor de tatăl ei și primește o  veste bună: o companie îi oferea un contract pe termen scurt în momentul în care se va întoarce la Londra.

Salina este o insulă luxuriantă și luxoasă, cea mai verde insulă din arhipelag, care a fost numită astfel după lacul sărat care încă îi parfumează aerul.

Stromboli este una dintre cele mai sălbatice și mai îndepărtate insule din acest arhipelag. Aici Laura face o drumeție lungă, ajungând până la caldera celebrului vulcan, unul dintre cei mai activi din lume și caută peștera lui Eol. Totodată ea meditează la viața ei, la defectele pe care le are și la modalitățile prin care le-ar putea atenua.

Laura părăsește Insulele Eoliene și se întoarce în Sicilia, despre care se spune că a constituit sursa de inspirație pentru insula lui Helios, zeul soarelui, din Odiseea. Aici, Laura vizitează Cefalù - un oraș vechi, cu o arhitectură arabo-normandă și cu multe minuni arhitecturale extraordinare de admirat. Aici aflăm legenda râului Cefalino, despre care se spune că s-a  format din lacrimile unei nimfe care și-a ucis din greșeală iubitul și vizităm satul Castelbuono, aflat sus, pe munte, și capela în stil baroc Cappella Palatina. 

Vestea că se închid coridoarele de vacanță cu Italia o sperie puțin și se gândește că ar trebui să se întoarcă acasă. Însă tatăl ei o liniștește la telefon că nu aceasta ar fi cea mai bună  alegere pentru ea. Prin urmare, Laura se hotărăște să mai rămână în Sicilia.

Laura devine astfel un Odiseu invers, care călătorește tot mai departe de casă, în speranța că va putea evita astfel un destin neconvenabil. Următoarea ei destinație este  Itaca.

În drum spre Itaca, Laura meditează la motivele pentru care iubește atât de mult mitologia și ne oferă motive pentru a o îndrăgi și noi la rândul nostru:

„Miturile creează înțelesuri, ne arată cum să ne găsim calea atunci când suntem pierduți și singuri și nu ne simțim deloc curajoși. Ele ne oferă eroine și aliați și pericole și speranța  mereu arzătoare că vom fi izbăviți, că vom regăsi drumul spre casă și vom fi întâmpinați, într-un sfârșit, cu brațele deschise. Știința nu ne poate spune nimic despre moarte și viața de apoi, dar poveștile pot.”

Odată ajunsă în Marettimo, un sat pescăresc foarte izolat, atmosfera se schimbă. Locuitorii nu mai sunt la fel de prietenoși ca în Sicilia, ei fiind renumiți pentru aversiunea lor față de  turiști. Marettimo era Itaca în viziunea unor cercetători, dar Laura nu rezonează deloc cu acest loc neprietenos și plin de legende triste. 

Așa că pornește mai departe spre Favignana, cunoscută ca insula caprelor și a minunățiilor din Odiseea, unde Odiseu și echipajul său s-au oprit înainte de a merge să-l înfrunte pe ciclop.  Aici, petrece destul de mult timp înotând, făcându-și prieteni, meditând și bucurându-se din plin de libertate, care devenise un lux pentru locuitorii marilor orașe în timpul pandemiei de  Covid. Însă pentru că Sicilia este declarată curând zonă portocalie, Laura va fi nevoită să plece spre o altă destinație. 

Se îndreaptă așadar către Croația, mai precis spre portul Split de pe Coasta Dalmată, care, după însoritele insule italiene, este ca un șoc rece, întunecat și înghesuit.

Însă, potrivit unor surse, locul principal al călătoriei lui Odiseu a fost Marea Adriatică, și nu Marea Egee, insula croată Mljet fiind considerată insula lui Calipso, dintr-o serie de  motive, inclusiv fiindcă are o peșteră care se potrivește descrierii din poveste. Dar pentru că nu găsește un feribot direct spre Mljet, cumpără un bilet spre Korčula, cea mai apropiată  insulă, plănuind să petreacă câteva zile acolo înainte să găsească o modalitate de a pleca mai departe. 

Vântul puternic împiedică însă plecarea feriboturilor spre insula Mljet, Laura împăcându-se astfel cu ideea că, atunci când e vorba despre o odisee, nu prea poți alege unde să mergi, totul  depinzând de soartă și de zei.

Pe măsură ce restricțiile devin din ce în ce mai dure în Korčula, iar cafenelele și restaurantele se închid, singurătatea o cuprinde din nou și Laura ia decizia să plece la Zagreb, imediat  ce friboturile vor reîncepe să circule. De acolo intenționează să ia un avion care să o scoată din țară.

Reușește să ajungă în cele din urmă la Zagreb, de unde se îmbarcă spre Menorca, Spania. Potrivit unor istorici insula ciclopilor ar putea fi una dintre Insulele Baleare, așadar Menorca ar  putea fi chiar ținutul pe care umblau monștrii cu un singur ochi. În Menorca, Laura sărbătorește Crăciunul. După un apel prin Zoom în care îi revede pe tatăl ei, pe fratele ei și pe cei  doi nepoți ai ei, Laura ia masă la un restaurant local. Singurătatea îi va fi alungată de o străină cu care face cunoștință la fața locului.

Este Ajunul Anului Nou și Laura își respectă rutina pe care și-o formase în timpul acestei călătorii de a se scălda în fiecare zi în apele reci ale mării. Însă, indiferent de ce moment al  anului este și de cât de reci sunt apele mării, gândurile Laurei se îndreaptă din ce în ce mai des spre tatăl ei, rememorând tot felul de momente petrecute alături de el. 

Laura trebuie să recunoască astfel că oricât de departe ar fi de el și oricât de multe preocupări și-ar găsi, mintea ei se întoarce mereu la ceea ce o preocupă cel mai mult de o bună  bucată de vreme: starea de sănătate a tatălui ei. Din păcate însă, în ciuda numeroaselor tratamente pe care le încearcă, starea acestuia se înrăutățește din ce în ce mai tare, până când,  într-o seara, primește un telefon de la fratele ei care îi cere să se întoarcă acasă.

Inevitabilul se produce așadar, iar Laura își dă seama că nu putem fugi de realitate oricât de mult ne-am dori acest lucru. 

Laura se întoarce acasă așadar pentru a se confrunta cu lucrul de care se temea cel mai mult. 

Și pentru că moartea unuia dintre părinți este pentru foarte mulți dintre noi ca o resetare, Laura își mai acordă un răgaz pentru a se reacomoda cu lumea ei și cu lumea în general din care  lipsea acum tatăl ei. Se întoarce așadar pe insule, în Menorca mai exact, pentru că are încredere în faptul că insulele o pot vindeca:

„De ce m-am întors pe insula asta? Încercam din răsputeri să privesc lucrurile altfel sau, mai exact, să găsesc un nou mod de a le privi. Sau poate că era mult mai simplu decât atât, voiam  să mă întorc înapoi pentru că viitorul mi se părea distrus.”

Timpul se scurge rapid și Crăciunul se apropie. 

Laura își umple timpul încercând să facă lucruri utile.

Apoi părăsește insulele și se întoarce la Londra, unde timpul curge altfel. Amintirea tatălui ei o urmărește încă, poate dintr-o dorință a ei de a  nu-l uita prea devreme, poate dintr-o dorință a lui de a nu fi uitat atât de curând...

Dar viața merge mai departe, și după fiecare pierdere, fiecare dintre noi trebuie să își găsească puterea, în felul său, de a merge mai departe. Scenariul este întotdeauna altul, dar atât  timp cât știm că viața nu cunoaște altă direcție decât înainte, vom fi întotdeauna pe drumul cel bun...

Te invit să te delectezi cu această poveste, și cu povestea din poveste, și să te gândești la viața ta astfel:

„Trăim înăuntrul poveștii noastre, țesându-ne propriile mitologii, fiecare viață fiind propriul poem epic cu monștri din adâncuri și zei vicleni, dragoste și trădare și călătorii departe  de casă. Tristețile acestei lumi și frumusețile ei. Frumusețile ei eterne. Cred că putem alege încotro să ne îndreptăm atenția, către insulă sau către închisoarea din mijlocul ei. Toate  stau unele lângă altele, paradisul și ceea ce i se opune. Nu putem trăi fermecați toată viața. Există durere, suferință și moarte, dar există și insule intermediare, dacă știi cum să  ajungi la ele. Acele colțuri încântătoare câștigate cu greu, unde timpul visează, unde vremea este mereu senină și unde marea de un albastru intens te învăluie.”