Mică filosofie a mării

Mică filosofie a mării/ Petite philosophie de la Mer de Laurence Devillairs este o invitație de a ne desprinde, fie și numai pentru câteva momente, de ritmul infernal al vieții cotidiene și de „a arunca o privire” sinceră în adâncurile ființei noastre, într-un mic exercițiu de regăsire.

Această carte este al doilea volum dintr-o colecție de cărți scrise de Laurence Devillairs în care autoarea ne invită să ascultăm lecțiile pline de înțelepciune ale naturii.

După succesul internațional al volumului „Mică filosofie a păsărilor”, Laurence Devillairs revine cu acest nou volum seducător, în care ne îndeamnă să ne aplecăm urechea la blândul murmur al oceanului și să încetinim puțin această fugă nebună prin viață, învățând în schimb de la „marea doamnă albastră” arta de a trăi cu mai mult respect față de ritmurile noastre interioare, și mai profund. În aceste pagini veți găsi 20 de lecții de viață, simple și scurte, „predate” de nimeni alta decât eterna, încântătoarea și misterioasa…mare.

Născută în 1969, Laurence Devillairs este absolventă a prestigioasei École Normale Supérieure și predă în prezent la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne. Este doctor în filosofie, editor și autoarea mai multor cărți, printre care se numără: „Être quelqu’un de bien. Philosophie du bien et du mal”, „Guérir la vie par la philosophie”, La Splendeur du monde” și „Un bonheur sans mesure”. Această carte încântătoare s-a născut din cele două mari pasiuni ale autoarei, pentru filosofie și pentru mare, rezultatul fiind o delicată meditație asupra vieții inspirată de contemplarea valurilor mării...

Iată mai jos principalele idei la care vă invită să meditați această carte:

Plecarea: Să prindem valul 

„Marea este viața. Ba chiar mai mult: este sensul vieții. Ea ne spune ce înseamnă să existăm – indiferent că suntem amirali sau simpli mateloți. Își oferă neobosit învățăturile și sfaturile celor care știu să asculte, care știu să se oprească, în tăcere, să-i soarbă filosofia. Pentru că ea este mișcare, ne îndeamnă să reflectăm la existența noastră prinsă în curgerea zilelor; pentru că ea este schimbare, ne amintește că și destinul nostru e făcut din ocoluri și meandre, din vânturi și maree.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

E suficient să ne îndreptăm privirea spre valurile mării, pentru a începe să descoperim laturi ale vieții  pe care nu le-am explorat niciodată, și care, poate, ar fi mai bine să nu ne rămână etern necunoscute.

Marea ne reamintește așadar, că viața înseamnă aventură, libertate și neprevăzut, îndemnându-ne să ne eliberăm, măcar din când în când, de „timiditățile și de spațiile noastre prea înguste”. 

Viața trebuie să însemne smerenie, pentru că la fel cum ne simțim pe mare, când ne lăsăm „purtați de ceva mai frumos și mai puternic decât noi”, așa ar trebui să ne simțim și în fața vieții în sine, pe care nu o putem dirija și programa tot timpul așa cum ne-am dori. Pentru că viața, asemenea mării, cere improvizație, încredere și optimism.

Viața, asemenea mării, înseamnă pericol și bucurie, înseamnă schimbare și transformare, și mai înseamnă... noi începuturi. Așa cum știu mateloții că după fiecare furtună, pe mare va răsări negreșit soarele, trebuie să fim conștienți că „destinul nostru e făcut din ocoluri și meandre, din vânturi și maree” și că, indiferent de condiții, trebuie să ne amintim mereu să rămânem „stăpâni ai propriului destin” și „căpitani ai sufletului nostru”.

Mare sau ocean? Refuzul etichetelor

„Trebuie să ne revoltăm împotriva etichetărilor și a catalogărilor! Să se spună și să se știe: nicio ființă umană nu rămâne încremenită pe vecie în caracteristici imuabile. Nu suntem, o dată pentru totdeauna, ceea ce suntem; avem darul metamorfozelor, talentul renașterilor.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Încercând să justifice de ce pe parcursul cărții folosește alternativ, când termenul de mare, când cel de ocean, autoarea ne reamintește faptul că înainte de Magellan, nu se făcea o distincție atât de clară între mări și oceane, vorbindu-se pur și simplu despre „Marea Oceaniei”. 

Prin urmare, pornind de la diferența aparent rigidă dintre „mare” și „ocean”, autoarea ne arată că aceste distincții, deși reale – oceanele sunt mai întinse și mai adânci, mările mai restrânse și, aparent, mai blânde – sunt adesea făcute doar din dorința de a simplifica și a defini succint realitatea în care trăim. De fapt, deși marea este considerată mai mică, mai puțin adâncă și aparent mai blândă decât oceanul, această imagine este înșelătoare. Oceanul își arată deschis forța, în timp ce marea pare calmă doar pentru a surprinde: își schimbă starea brusc, trece de la liniște la furtună și contrazice orice previziune. Așadar, ideea mării pașnice și a oceanului năvalnic este o falsă opoziție, pentru că nicio apă nu corespunde unei singure etichete.

În mod asemănător, nici oamenii nu pot fi descriși printr-o simplă definiție, un temperament sau o listă de trăsături. Pentru că și noi, asemenea apelor, avem mai mult decât o singură identitate.

Marea Sargaselor. Să evităm capcana regretelor

„Sargasele reprezintă, în viața noastră, toate remușcările care ne apasă și ne trag înapoi, care ne împovărează și ne încetinesc – toate aceste „ar fi trebuit” sau „n-ar fi trebuit” care ne îngreunează traversarea. Marea Sargaselor este întinderea regretelor noastre, care ne ține captivi în mrejele faptelor trecute și ale șanselor ratate.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Marea Sargaselor, o întindere marină fără țărm, valuri sau vânt, acoperită de alge care îngreunează înaintarea, devine metafora regretelor care ne imobilizează în viață. Așa cum navele rămân captive în această mare inertă, și noi rămânem blocați uneori în remușcări care ne fac înaintarea prin viață mai grea, mai anevoioasă. Uităm însă că, singura cale de a scăpa de remușcări este să ne continuăm drumul, fără a privi înapoi, gândindu-ne la greșeli ca la niște etape firești ale călătoriei. Regretele nu trebuie să ne țină pe loc, ci dimpotrivă, să fie un imbold de a face mai bine lucrurile pe viitor. A merge înainte, fragili dar încrezători, este singurul mod în care ne putem elibera din „sargasele” vieții.

Maree înaltă, maree joasă. Să primim tot ce vine

Contemplând mareele înalte și mareele joase ale oceanelor, realizăm că avem multe de învățat de la ritmul oceanelor, care înseamnă nesfârșite retrageri și reveniri. Așa cum apele oceanului revin de fiecare dată după o retragere, la fel ne putem reveni și noi după înfrângerile și pierderile suferite. Putem să ne imaginăm astfel momentele bune, și pe cele mai puțin bune ale vieții, ca pe niște maree care se repetă cu o anumită ciclicitate. Secretul este să primim totul așa cum vine, fără a încerca să controlăm ceea ce nu poate fi schimbat, hotărând să navigâm în direcția vântului, și nu împotriva lui.

Marea, care nu cunoaște maree înalte și maree joase, ne oferă o altă lecție: aceea de a ne opri, de a respira în ritmul etern al valurilor și de a simți pacea care ne eliberează de micile ambiții. Atât oceanul, prin mișcarea lui, cât și  marea, prin liniștea ei, ne învață să trăim în acord cu ritmul vieții, să acceptăm tot ce ni se întâmplă și să aspirăm la un sens mai înalt, uitând de nebunia grandorii care ne cuprinde pe fiecare dintre noi din când în când...

Albastru ultramarin: Arta de a ne înfrumuseța zilele – și nopțile, deopotrivă

„Se spune uneori că albastrul mării este, de fapt, albastrul cerului, care s-ar reflecta în ea ca într-o oglindă, într-o confruntare față în față în care și unul și celălalt se întrec în infinit.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

De fapt, marea nu este cu adevărat albastră, ci doar pare astfel datorită luminii soarelui care cuprinde întreg spectrul curcubeului. Apa absoarbe însă majoritatea culorilor din spectrul solar și lasă să se vadă mai ales albastrul sau, uneori, verdele produs de fitoplancton. 

„Marea se joacă cu lumina soarelui, se înnobilează. De ce n-am fi și noi artiști ai propriei vieți? De ce n-am încerca să-i intensificăm lumina, să-i sublimăm culorile? De ce ne-am mulțumi cu monocromul? Și dacă i-am iriza griul?”

Autoarea ne invită așadar, să ne înnobilăm viața, așa cum și marea se joacă cu lumina soarelui ca un artist care dă frumusețe realității. Nu trebuie să ne limităm la a trăi. Trebuie să ne colorăm viața cu mici gesturi care ne aduc bucurie și sens. În fiecare zi, Mereu...

Ca o insulă în mijlocul mării. Să fim noi înșine

„Petrecem prea mult timp fără să fim noi înșine, uitând de noi în meserii sau legături, iubiri sau tristeți care nu ne seamănă. Pierdem prea multe ore încercând să ne modelăm, să ne conformăm. Câte fraze rostim repetând doar ce alții, înaintea noastră sau în cercurile și rețelele noastre, au spus deja? Câte decizii luăm din conveniență sau din lașitate? Câte compromisuri, abnegații îndurate sau banalități acceptate? Ar trebui să avem aceeași grijă la cultivarea singularității noastre pe care o au cele aproximativ trei sute de mii de insule ale planetei atunci când își rostesc numele.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Insulele ne suscită interesul și dorința de a le cunoaște mai în profunzime deoarece sunt misterioase, sunt tăcute, sunt o sursă de noutate într-o lume plină de cunoscut. Fie că a rezultat în urma izbucnirii unor vulcani, prin ciocnirea plăcilor tectonice sau prin creșterea nivelului mării, fiecare insulă are propria ei existență, rebelă și unică, neatinsă de mulțime și independentă de uscat sau de mare. 

La fel suntem și noi: insule ale sinelui, irepetabile, cu identitatea noastră singulară, cu amintirile, visurile și alegerile care ne definesc. Într-o lume care ne îndeamnă la conformism, trebuie să ne păstrăm unicitatea, să fim autentici, să nu-i imităm pe alții și să ne revendicăm dreptul de a fi noi înșine, asemenea unei insule care există doar pentru ea însăși.

„Aici sunt dragoni”. Îmblânzirea necunoscutului

„Să nu ne încredem în răspunsuri primite de-a gata și să ne extindem sfera de investigație. Învățăm doar acceptând mai întâi că nu avem răspunsul. Știm doar atunci când admitem că nu știm. Înfruntarea necunoscutului și a dragonilor este cea care dă adevărata valoare convingerilor noastre.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

În trecut, spațiile neexplorate ale mărilor și oceanelor erau umplute pe hărți cu monștri și dragoni, semn al fricii de necunoscut și al ignoranței, dar și o strategie eficientă de a descuraja concurența dornică să exploateze comori piscicole asupra cărora se dorea păstrarea monopolului. 

Creaturile fantastice nu erau altceva decât animale reale, necunoscute încă. 

Vedem astfel cum tendința de a umple ceea ce nu știm cu prejudecăți și certitudini ne limitează, în timp ce numai curiozitatea ne poate elibera, împingându-ne să explorăm, să punem sub semnul întrebării evidențele și să îndrăznim să descoperim teritorii noi. Adevărata cunoaștere începe prin acceptarea faptului că nu știm.

Pirații și pirateria. Răul pe care ni-l facem uneori

Pirații, prezentați adesea într-o aură romantică, ca niște „eroi ai libertății”, prin figuri legendare precum căpitanul Hook sau Jack Sparrow, fie ei aventurieri sau corsari, au simbolizat dintotdeauna jaful și violența pe mare. Scopul lor a fost mereu obținerea câștigului material prin teroare, și, din păcate, pirateria continuă și astăzi în zone precum Somalia, strâmtoarea Malacca sau Golful Guineei. 

Dincolo de mările lumii, există însă o piraterie modernă, mai subtilă: abuzurile nepedepsite, lașitatea și indiferența care permit răului să se răspândească. Autoarea atrage astfel atenția că a tolera nedreptatea înseamnă a deveni complice și că singura cale de a face bine este denunțarea răului și refuzul compromisului. Doar așa victimele nu vor fi condamnate la tăcere și adevărul va putea ieși la lumină.

Ancora milostivirii : Să știm să ne adăpostim de vânturi

„În Tora, primele cinci cărți ale Bibliei ebraice, milostivirea este desemnată prin termenul rehem, care este precum inima lui Dumnezeu, bunătatea și tandrețea Sa față de oameni, pe care îi iartă și îi mângâie. Ancora a devenit astfel un simbol pentru primii creștini, un semn de recunoaștere. Ea este garanția forței, a ceea ce nu cedează atunci când totul pare pierdut, și simbolul speranței, acea încredere, chiar dacă fragilă și zdruncinată, care, în ciuda tuturor lucrurilor, ne face să mergem tot înainte.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

„Ancora milostivirii” reprezintă forța interioară care ne oferă stabilitate în momentele de criză, asemenea ancorei mari a unei nave folosite în timpul furtunilor. Ea reprezintă tăria interioară, grația și speranța care ne ajută să punem capăt situațiilor ce ne rănesc, să ne eliberăm de automatisme și de frici, și să ne recâștigăm controlul asupra propriei existențe. 

Odată ce vom găsi această ancoră, ne vom dobândi liniștea, care nu înseamnă pasivitate, ci o formă de independență și încredere în sine, care ne protejează de emoții distructive și ne permite să ne aparținem cu adevărat. Ancora milostivirii este, așadar, decizia de a ne ocroti pe noi înșine și de a ne menține la cârma propriei vieți.

Fuga de sirene : Cum să devenim surzi la manipulatori

„Trebuie să luptăm împotriva sirenelor cu perseverență și fără compromisuri. Remediul recomandat ar putea fi cel pe care Ulise îl propune marinarilor săi: să ne astupăm urechile, să închidem hublourile. Să nu cedăm, să nu acordăm nicio importanță modei și opiniilor banale. Sau putem alege să avem hotărârea lui Ulise însuși, această capacitate de a ne păstra spiritul critic în mijlocul discursurilor care seduc, legându-ne, asemenea lui, de cel mai mare catarg al corabiei noastre pentru a nu ne lăsa subjugați de cuvintele înșelătoare.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Filmele lui Walt Disney și poveștile lui Hans Christian Andersen ne-au amăgit în să credem că sirenele ar fi niște ființe inocente și fragile, de o frumusețe ireală, când ele reprezentau de fapt în mitologie niște creaturi monstruoase care seduceau marinarii doar pentru a-i zdrobi. Așa funcționează și manipularea din prezent: ne lăsăm atrași de opinii gata fabricate, afirmații neargumentate și falsuri seducătoare, pentru că adevărul este greu, incomod și puțin spectaculos. Preferăm scurtăturile mentale și „vocea care sună bine”, în locul reflecției și al verificării. Astfel, devenim jucării ale celor care impun sloganuri și certitudini agresive, contribuind la răspândirea erorilor și la „întunecarea” lumii noastre.

Tocmai de aceea trebuie să ne menținem viu spiritul critic: să nu credem imediat, să verificăm înainte de a repeta, să rămânem rezervați în fața vocilor dogmatice și seducătoare. 

Toată sarea mării: Să redăm gustul lucrurilor

„Este o dramă să nu mai ai dorințe, asta se numește depresie; dar există și un alt rău, acela de a nu mai vrea sau de a nu mai vedea ceea ce avem. Prin urmare, nu lucrurile și-au pierdut gustul, ci noi suntem cei care nu mai avem gust pentru ele.

Trebuie să regăsim „mușcătura” sării. Să cultivăm acea sămânță care schimbă totul, care dă savoare. Nu prin multiplicarea plăcerilor, ci dându-i seminței pe care o avem timpul necesar să încolțească.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Sarea mării, neschimbată de miliarde de ani, devine metafora gustului care dă sens lucrurilor. Autoarea ne reamintește cu această ocazie că nu realitatea își pierde savoarea, ci noi ne pierdem dorința de a o aprecia, rămânând prizonieri ai apatiei și ai nevoii permanente de noutate. A regăsi „mușcătura” sării înseamnă așadar a redescoperi plăcerea de a dori ceea ce avem, de a valorifica momentele simple și autentice, fără exces și fără indiferență. 

A fi fericit devine sinonim cu a deveni un „colecționar de sare”, adică un colecționar de momente rare, care dau culoare existenței și o eliberează de banal. 

Constanța farurilor: Să ne construim repere de neclintit

Marea, imprevizibilă și nestăpânită, a obligat oamenii să-și creeze repere stabile: farurile, puncte fixe care salvează vieți și sfidează forța valurilor. Ele simbolizează stabilitatea și curajul în fața furtunilor, fiind puncte fixe ce ghidează corăbiile și, prin analogie, existența noastră. La fel ca marinarii, avem nevoie de aceste faruri – valori, prieteni, locuri sau credințe – care să ne ajute să nu ne pierdem în valurile vieții. 

Farurile sunt simbolul speranței, dându-ne puterea de a continua chiar când totul pare pierdut. De noi depinde să le recunoaștem și să le păstrăm, ca să ne lumineze drumul atunci când întunericul și descurajarea amenință.

Robinson Crusoe: Măreția dulcelui farniente

Povestea lui Robinson Crusoe, inspirată din viața reală a lui Alexander Selkirk, nu este despre o lenevire paradisiacă, ci despre munca neîncetată a unui naufragiat care încearcă să reconstruiască o lume pierdută. Defoe îl descrie ca pe un rob al activității, obsedat de supraviețuire și ordine. 

Însă fascinația pentru robinsonade nu are nicio legătură cu modul în care Crusoe și-a petrecut ruperea de lume. Fascinația pentru robinsonade are mai degrabă legătură cu dorința noastră de singurătate, de o insulă pustie unde să evadăm din frenezia cotidiană și dintr-un mod de a fi și a trăi uniformizant. Adevărata robinsonadă nu înseamnă hiperactivitate, ci capacitatea de a cultiva liniștea, de a aprecia frumusețea fără a o consuma și de a descoperi măreția dulcelui farniente – libertatea de a fi cu noi înșine, fără obligații și fără agitație.

Să înălțăm pavilioanele: Să îndrăznim să spunem ce simțim

Autoarea folosește codul internațional de semnale maritime ca metaforă pentru comunicarea umană. La fel ca navele care transmit mesaje foarte clare, și oamenii ar trebui să îndrăznească să spună ce simt, să ceară ajutor, să renunțe la luptele zadarnice și să-și exprime deschis emoțiile. 

Exemplul lui Don Quijote arată noblețea încercării de a lupta pentru idealuri, chiar fără șanse de victorie, dar și inutilitatea înfruntării permanente a „morilor de vânt”. În viață, ne epuizăm adesea, ascunzându-ne trăirile, ezitând sau ocolind subiectele, în timp ce ar fi mult mai simplu să ascultăm de lecția mării: să comunicăm cu simplitate și sinceritate, să știm când să cerem sprijin, când să ne retragem și, mai ales, să ne exprimăm direct și curajos adevărul interior.

În largul mării: Să știm cum să ne avântăm în larg

„Marea ne invită să cultivăm, nu bucățica noastră de grădină, ci pustiul nostru maiestuos. Vântul din larg ne cheamă. Vine să elibereze viețile noastre blocate.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Marea devine simbolul libertății și al curajului de a rupe lanțurile rutinei și ale constrângerilor. A te avânta în larg înseamnă a refuza o viață îngustă și apăsătoare, a renunța la grijile mărunte și la amânări, pentru a trăi pe deplin. Orizontul deschis ne cheamă să ne ridicăm privirea, să ne lărgim aspirațiile și să ne eliberăm de poverile inutile. 

Largul mării devine astfel un spațiu al verticalității, al visurilor mărețe și al eliberării de poverile inutile, chemându-ne să trăim pe deplin, fără amânări. În acest spațiu pur, neatins, ne putem regăsi forța interioară și drumul spre o viață trăită cu intensitate, fără teamă și fără compromisuri.

Rău de mare: Cum trăim cu inima frântă 

Iubirea înseamnă deopotrivă suferință și extraz, la fel ca marea care încântă și distruge în același timp. Durerea despărțirii ne face să ne simțim anulați, obsedați de absența celuilalt și amenințați de o posibilă prăbușire interioară.  Singura soluție este să ridicăm „diguri” – bariere de protecție interioară împotriva suferinței, care ne vor permite să existăm în continuare, să ne regăsim demnitatea și stăpânireade sine, după ce iubirea se va sfârși.

Nu putem preveni suferința din dragoste, dar o putem limita, găsind un punct fix care să ne salveze de la scufundare. Astfel, în fața pasiunii care ia totul, putem învăța să spunem: nu mă vei avea...

Marinarii: Să fim eroii existenței noastre

„Cum putem și noi, fără să pornim spre ținuturi îndepărtate sau să facem înconjurul lumii de unii singuri, să adoptăm această atitudine neîmblânzită a navigatorului? Totul începe, fără îndoială, prin a nu fi neapărat disponibili atunci când cineva ne cheamă, a nu fi la discreția tuturor, spunând mereu da. Marinarul este marele câștigător al jocului nici da, nici nu: pur și simplu nu răspunde când este strigat. Păstrează distanța, alege tăcerea.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Pornind de la tabloul lui Turner, Furtună de zăpadă, autoarea ilustrează întâlnirea dramatică și eliberatoare dintre om și mare. Imaginea marinarului care își asumă riscul unei decizii și devine singurul stăpân al punții, reprezintă simbolul unei vieți trăite pe deplin. Trebuie să învățăm de la mare să nu trăim la dispoziția altora, să nu răspundem mereu chemărilor și așteptărilor impuse, să păstrăm distanța, să alegem tăcerea și independența. Altfel spus, trebuie să ne apărăm idiosincrazia – acel ceva unic care ne face să fim noi înșine. Pentru că subordonarea și conformismul nu au fost niciodată căile spre o viață împlinită și fericită, ci dimpotrivă. Nu trebuie să uităm că avem dreptul să ne răzvrătim, să incomodăm și să nu ne mulțumim cu rolul pe care alții îl proiectează asupra noastră. Trebuie să fim „eroii existenței noastre”, neînregimentați, capabili să sfidăm așteptările și să ne trăim viața ca pe un roman absolut original. 

Malurile mării: Despre importanța leneviei

Malul mării ne amintește de o mare pierdere a omului modern, care a uitat să stea pur și simplu degeaba, să lenevească, și să nu-i mai pese de timp, de orar, de agende. E de ajuns să ne uităm la modul în care ne petrecem „vacanțele”, atent planificate și „ocupate” până la refuz, pentru a înțelege că omul zilelor noastre nu mai știe de fel să se odihnească.

Malul mării, care era odinioară un spațiu terapeutic și regenerant, s-a transformat astăzi într-un simplu decor, un spațiu pentru distracții și consum. Marea nu mai este astfel locul în care ne lăsam odinioară purtați de simțuri – privind, ascultând, simțind pur și simplu –  pentru că am redus-o indiferenți la un simplu fundal. 

E timpul să ne amintim așadar că adevărata vacanță și adevărata libertate nu înseamnă a face, ci a fi; a renunța la „negotium” și a redescoperi „otium” – arta de a nu face nimic, și de a ne bucura firesc de simplul fapt de a exista.

Capul Fricii: Să avem curajul să folosim puterea imaginației

Cel mai sudic punct al Europei, Capul Bojador, dincolo de care se spune că începea Marea Tenebrelor, a constituit dintotdeauna o provocare pentru navigatori, inspirându-le teamă. Nu degeaba i se spunea „Capul Fricii”. Nu același lucru se poate spune însă și despre navigatorul Gil Eanes care a reușit să depășească limitele lumii cunoscute, nu urmând rutele sigure, ci îndrăznind să se abată de la ele, să facă un ocol și să se bazeze pe intuiție. 

Învățăm de la el așadar că, în fața obstacolelor, soluția nu vine din încăpățânarea de a privi doar înainte, ci din capacitatea de a lua distanță, de a schimba perspectiva și de a lăsa imaginația să deschidă drumuri noi. Frica și obiceiurile ne îngustează orizontul, dar îndrăzneala de a gândi diferit ne permite să găsim soluții neașteptate și să descoperim cărări neexplorate.

Balena albă: Să știm ce căutăm

Nu putem vorbi despre mare și toate sensurile pe care ni le poate releva ea, fără să ne oprim măcar o clipă la Moby Dick, celebrul roman al lui Melville, care redă obsesia distrugătoare a lui Ahab de a se răzbuna pe monstrul marin care i-a smuls odinioară un picior. Deslușind sensurile acestui roman complicat, „începutul sfârșitului pentru Melville” înțelegem că furia, deși intensă, nu poate schimba trecutul și ne orbește, lăsând în urmă doar amărăciune, de aceea, singura și cea mai bună soluție este să o lăsăm să se stingă și să nu acționăm sub impulsul ei. În schimb, adevărata semnificație a balenei albe este căutarea unui sens, a unei vocații sau a unei pasiuni care să dea sens și valoare existenței noastre. Moby Dick simbolizează așadar acel „ceva terifiant și prețios în același timp, întruchiparea celei mai profunde dorințe a noastre, acea dorință pe care ne esteatât de greu să o numim.”

Banchiza: Să acceptăm obstacolele

„Când viața pare să bată pasul pe loc – din pricina nedreptății, a lipsei de speranță sau a umilințelor –, de multe ori, nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut: să continuăm să fim noi înșine. Pentru că, chiar dacă ne simțim exilați în propria viață, prinși într-o capcană, blocați, rămânem totuși noi înșine. Și dacă am pierdut totul – sau aproape tot –, pe noi înșine nu ne-am pierdut cu totul.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Tragedia expediției lui Franklin, cu navele Erebus și Terror eșuate tragic în Arctica, devine simbolul confruntării cu obstacolele și eșecurile vieții. Asemenea vaselor prinse în banchiză, și noi putem ajunge în „nopțile polare” ale eșecurilor și suferințelor. Însă, odată ajunși în acest punct, trebuie să știm cum să reacționăm. 

Exploratorii polari Gerlache și Nansen exemplifică două atitudini posibile: să acceptăm imobilitatea și să așteptăm dezghețul sau să folosim blocajul în avantajul nostru, transformând stagnarea în progres. Indiferent de rezultat, important este să pornim „în aventură”, adică să continuăm să învățăm despre noi înșine, conștienți fiind că eșecul nu ne definește. Putem pierde multe, dar nu ne putem pierde pe noi. A analiza atât victoriile, cât și înfrângerile ne maturizează, iar a rămâne noi înșine, chiar în mijlocul banchizei, înseamnă a continua să navigăm.

Înotul: Să scăpăm de apăsarea egoului

Înotul ne eliberează de povara egoului și de constrângerile autoimpuse. În apă simțim o imponderabilitate similară zborului și ne contopim cu marea, care ne oferă o experiență a fluidității și continuității, total opusă limitărilor pe care ni le impune uscatul. În apă, uităm de dorința de a fi altcineva, de a performa sau de a impresiona. Înotul devine astfel un exercițiu al libertății, în timpul căruia renunțăm la eul apăsător și ne regăsim într-o ușurință profundă, aproape eternă, în care ne simțim parte din infinit.

Hazardul mării: Cum ne protejăm de pericole

Între 1824 și 1962, au fost înregistrate în lume aproximativ 13.000 de naufragii. Cu alte cuvinte, în această perioadă, marea ne-a reamintit cam de 100 de ori pe an că viața, asemenea mării, este imprevizibilă. 

Naufragiile, precum cel al Titanicului, simbolizează vulnerabilitatea noastră în fața evenimentelor neașteptate și inevitabile. Singura cale de a ne proteja de astfel de situații este prudența. Însă odată puși în fața faptului împlinit, trebuie să învățăm să evaluăm situația, să anticipăm pericolele și să ne păstrăm calmul, evitând deciziile impulsive. Supraviețuirea în astfel de cazuri depinde în cea mai mare parte de luciditate, echipament și discernământ, dar și de încrederea în propriile resurse. Astfel, hazardul nu înseamnă doar pierdere, ci și ocazia de a descoperi ce forțe se ascund cu adevărat în trupul acesta care nu a fost, poate,niciodată pus la grea încercare…

Filosofia rechinului: Să refuzăm obiceiurile

„Să trăim ca un rechin nu înseamnă, așa cum sugerează opinia comună, să fim lipsiți de morală sau de scrupule și să respectăm doar legea profitului; înseamnă să refuzăm stagnarea. Căci la baza vieții noastre există o pasivitate consimțită: așa sunt lucrurile, nu le vom schimba. Dar da, exact: avem întotdeauna posibilitatea de a ne „reinventa”, de a progresa și nu doar de a continua. De a alege un alt drum, de a merge acolo unde nu am mai fost.” (Laurence Devillairs, Mică filosofie a mării)

Filozofia rechinului ne învață că adevăratul pericol nu este agresivitatea, ci stagnarea. Rechinul supraviețuiește doar dacă se mișcă neîncetat, iar această lege a mișcării ar trebui să fie o lege și pentru noi: obișnuințele ne amorțesc, ne blochează dorința de a descoperi și de a progresa. 

A trăi „ca un rechin” înseamnă să refuzăm inerția, să ne schimbăm tiparele, să îndrăznim să facem lucrurile altfel și să ne reinventăm continuu. Mișcarea, curiozitatea și schimbarea sunt respirația vieții, în timp ce repetitivitatea ne asfixiază.

La final, vă invit să vă gândiți la „Mica filosofie a mării” nu doar ca la o simplă carte, ci ca la o busolă discretă, o mică hartă de navigație care vă va ajuta să vă redefiniți valorile și să reporniți la drum folosind coordonate noi.

Laurence Devillairs ne invită să ridicăm ancora grabei, să ne desprindem de țărmul automatismelor și să ne lăsăm purtați, fără teamă, pe valurile propriilor întrebări esențiale. Pentru că în aceste pagini, marea nu este un decor, ci un maestru: un profesor blând, uneori doar puțin sever, care ne învață să trăim cu mai mult sens și cu mai mult respect față de noi înșine și față de ritmurile lumii.

Pentru toți cei care simt că viața a devenit prea gălăgioasă, prea grăbită, prea previzibilă, „Mică filosofie a mării” este un respiro și o promisiune că liniștea, curiozitatea și libertatea pot fi recuperate.

Nu trebuie decât să ne aplecăm urechea și să ascultăm.

Marea știe ce spune…