Cântecul Fortunei: Saga familiei Rizzoli

Cântecul Fortunei: Saga familiei Rizzoli / Il canto della fortuna. La saga dei Rizzoli de Chiara Bianchi este povestea extraordinară a unui copil născut în sărăcie care reușește, prin muncă, inteligență, perseverență și un strop de noroc, să construiască unul dintre cele mai importante imperii editoriale și cinematografice din Italia secolului XX.

Dar dincolo de succesul spectaculos al lui Angelo Rizzoli, romanul este, înainte de toate, povestea unei familii. O familie care iubește, suferă, pierde, speră și merge mai departe, purtând din generație în generație valorile care au  stat la temelia unei construcții impresionante.

Acțiunea urmărește aproape întreaga viață a lui Angelo Rizzoli, din copilăria petrecută la Institutul Martinitt din Milano, unde ajunge la doar opt ani din cauza sărăciei extreme în care trăia familia sa, și până la sfârșitul vieții sale, în 1970. Este o călătorie care se întinde pe aproape un secol și care îi poartă pe cititori prin toate marile transformări ale Italiei moderne: de la începutul industrializării și cele două războaie mondiale, până la perioada  prosperă a „miracolului economic” din anii '50 –  '60 care a însemnat inaugurarea metroului din Roma, apariția legendarului Fiat 600, și apariția televiziunii publice RAI în 1954. 

Tot în această perioadă, familia Rizzoli preia conducerea clubului AC Milan, marcând una dintre cele mai glorioase etape din istoria sa, care culminează în 1963 cu câștigarea Cupei Campionilor Europeni – o premieră pentru o echipă  italiană.

Împletind destinul familiei Rizzoli cu transformările sociale, economice și culturale ale Italiei de-a lungul secolului XX, Chiara Bianchi construiește în aceste pagini o frescă vibrantă a unei epoci și portretul unei dinastii care a  lăsat o amprentă profundă asupra istoriei Italiei. Rezultatul este o lectură captivantă și emoționantă, care depășește granițele unei simple biografii și oferă o perspectivă amplă asupra ambiției, succesului, iubirii și fragilității  umane.

Chiara Bianchi s-a născut în orașul portuar Taranto, situat în sudul Italiei, pe coasta Mării Ionice. Are o diplomă în Litere și o specializare în Muzicologie. Locuiește la Berlin, unde lucrează ca editor freelancer, colaborând cu  diverse reviste și bloguri culturale. Primul său roman, Cântecul Fortunei (2024), a câștigat Premiul BPER Armonia, Premiul pentru Literatură de Afaceri și Premiul Massarosa, dar și o serie de aprecieri pozitive din partea unor  publicații prestigioase precum: Vanity Fair care îl numește „Un roman extraordinar” sau Corriere della Sera care scrie despre el că este: „O poveste aproape centenară despre evenimente private și publice, care urmărește parcursul unei  vieți de succes în Italia secolului trecut.”

Cu Angelo Rizzoli, fiul Giudittei Tamburini, portăreasă și călcătoreasă de meserie, facem cunoștință în februarie 1897, când acesta pășește pentru prima oară în incinta Institutului Martinitt, instituția care avea să-i devină casă până  la împlinirea vârstei de 18 ani, când își va începe drumul independent în viață. Angiulin poartă niște pantaloni peticiți, mult prea mari pentru el, pantofi de adult care îl obligă să meargă „ca o rață”, în timp ce capul lui arată „ca o  bucată de șvaițer”, în care porțiuni rase se amestecă cu șuvițe lungi de păr. Aici numele nu este atât de important. Mai important este numărul pe care îl primește: 412, care îi va fi brodat pe cămăși, pe șosete, pe chiloți, pe absolut  tot. 

Deși este doar un copil speriat și flămând, în Angiulin se pot întrezări încă de pe acum mugurii bărbatului de succes care va deveni. Astfel, el nu se lasă intimidat de marea schimbare din viața lui, și vede în spatele rigorilor  instituției ceva ce până atunci îi lipsise: siguranța unei mese zilnice și șansa de a primi o educație. În plus, în scurt timp ajunge să se descurce atât de bine în noul mediu, încât reușește să strângă și mici „cadouri” pentru mama și  surorile lui, pe care li le oferă atunci când are voie să meargă în vizită. Este vorba despre niște ouă pe care ele le vor decoji „de parcă ar fi niște bomboane, cu ochii plini de fericire.”

Încă din copilărie, Angelo se remarcă prin ambiție, inteligență și printr-o capacitate rară de a visa dincolo de limitele pe care realitatea pare să i le impună. În timp ce privește lumea elegantă care se adună în fața Scalei din  Milano, el își permite să spere la o viață diferită:

„Angelo ocolește puțin și ajunge în fața teatrului Scala. Este un obicei pe care și l-a cultivat de-a lungul anilor și pe care îl ține doar pentru el: se reazemă de un stâlp și privește cum se opresc trăsurile trase de cai puternici. În  clipa în care o iau iar din loc, de sub copite țâșnesc scântei care îl vrăjesc. Urmărește cu privirea doamnele elegante, împodobite cu bijuterii și îmbrăcate în blănuri de hermină, însoțite de domni distinși și eleganți, și spune în  șoaptă, pentru sine: „Rizzolino, haide, cine știe, poate așa vei fi și tu, într-o zi…”

Această capacitate de a visa și de a transforma visurile în obiective concrete îl va însoți întreaga viață.

După mai multe încercări și dezamăgiri, Angelo descoperă lumea tiparului, care îl fascinează instantaneu și îi oferă direcția pe care o căuta. 

În vara anului 1906, când Angelo părăsește Institutul Martinitt după nouă ani în care s-a remarcat prin rezultate bune, muncă și perseverență, el se arată nemulțumit de statutul de angajat și visează să își deschidă propria afacere.  Astfel, aflându-se în vizită la sora lui, îi mărturisește acesteia că nu își mai dorește să muncească pentru alții;

„― După părerea ta, ar fi o nebunie să încep ceva pe cont propriu? o întreabă.

Antonietta suspină, în timp ce-i toarnă cu grijă cafeaua în ceașcă.

― Ce ai vrea să faci, Angiulin? Ai 17 ani!

― Nu mai vreau stăpâni. Nu mai vreau, spune el strângând pumnul.”

Ambițios și încrezător în forțele sale, cumpără pe credit două prese tipografice, îl convinge pe colegul său Pietro Pizio să i se alăture și închiriază un mic spațiu pentru viitoarea tipografie. Înfruntând lipsa banilor și numeroase  dificultăți, Angelo își urmează visul cu hotărâre, punând bazele primei sale afaceri, Tipografia A. Rizzoli & C., convins că succesul se construiește prin curaj, muncă și inițiativă proprie.

Din acest moment începe adevărata ascensiune a lui Angelo Rizzoli. Tipografia sa, înființată cu bani puțini și mult curaj se transformă treptat într-o afacere de succes, apoi într-un grup editorial de anvergură națională și, în cele din  urmă, într-un imperiu care va influența cultura italiană timp de decenii.

Primul său mare succes vine în 1911, când, speculând lipsa imaginilor reale de la debarcarea trupelor italiene la Tripoli, recreează scena pe malul Navigliului și tipărește cărți poștale care sunt percepute de public ca autentice,  obținând astfel vânzări spectaculoase și afirmarea sa ca antreprenor. 

Însă adevăratul succes apare după Primul Război Mondial, când toate par a-i merge din plin: afacerea lui numără acum 30 de angajați;  familia lui se mărește cu încă un copil, o fată pe nume Rinella, după ce Anna îi mai dăruise un fiu,  Andrea și o fiică, Pinuccia; Angelo cumpără o vilă la periferia orașului, pentru că apartamentul cu două camere în care locuiau devenise prea mic pentru o familie de cinci persoane; și tot în această perioadă Pizio, vechiul său  colaborator, decide să se retragă din firmă și să se pensioneze, prin urmare Angelo îi răscumpără partea, devenind astfel singurul proprietar al tipografiei.

Tot acum Rizzoli își consolidează poziția prin achiziția, contra sumei de 40.000 de lire, a unor publicații importante precum „Il Secolo Illustrato”, „La Donna”, „Comoedia” și „Novella”, transformându-se treptat dintr-un simplu tipograf  într-un adevărat editor de presă.

În 1929, tipărește primul volum al Enciclopediei Treccani, succesul proiectului aducându-i resurse și prestigiu, iar cu sprijinul unor investitori influenți construiește o tipografie modernă în Piața Carlo Erba, devenită simbolul  expansiunii afacerii sale. În acest sediu, Angelo Rizzoli își va desfășura cea mai mare parte a activității sale editoriale, următorul fiind inaugurat abia peste 30 de ani, pe strada Civitavecchia din Milano.

În anii următori, imperiul său depășește cu mult domeniul tipografic, extinzându-se în cinematografie prin înființarea companiei Novella Film și prin colaborări care îi vor duce mari succese internaționale, precum câștigarea premiului  Oscar alături de regizorul Federico Fellini. 

În paralel, familia Rizzoli intră în lumea sportului prin achiziția clubului AC Milan de către fiul său, Andrea și ginerele său, Mimmo, echipa urmând a cunoaște rapid performanța și culminând cu câștigarea Cupei Campionilor Europeni. 

În același timp, Rizzoli investește în proiecte urbane și turistice de anvergură, transformând insula Ischia prin modernizări spectaculoase și prin construirea hotelului de lux Regina Isabella, contribuind astfel decisiv la  transformarea acesteia într-o destinație exclusivistă. Astfel, de la o mică tipografie, Rizzoli ajunge să conducă un imperiu complex, care îmbină presa, filmul, sportul și turismul de lux.

Alături de el pe drumul ascensiunii sale se află Anna Marzorati, femeia pe care o iubește și care îi devine soție și pe care îi place să o alinte „maméta”. Anna reprezintă echilibrul și stabilitatea căminului, omul care îi este alături  în anii grei ai începuturilor și în perioada marilor succese. În ciuda pasiunilor pe care le dezvoltă de-a lungul anilor pentru actrițe precum Isa Miranda și Myriam Bru, Angelo Rizzoli este convins că fără maméta, nu ar fi fost nimic. 

În momentul în care Anna se îmbolnăvește grav și merge la Roma pentru a face un tratament cu radiații, Angelo se închină în biserica San Babila și promite că va renunța la fumat, deși este un fumător înrăit care trece de 80 de țigări pe  zi. Și într-adevăr, ulterior, Angelo nu va mai fuma niciodată, cu excepția țigării false pe care o va ține mai mereu în gură pentru a-și potoli dependența de gest. Grație gestului său, sau unei forțe mai mari, Anna se face bine în urma  tratamentului, revenind acasă și redând veselia căminului, care fusese total lipsit de viață în lipsa ei.

Însă, asemenea tuturor marilor povești de familie, și destinul lor este marcat de pierderi dureroase.

Una dintre cele mai sfâșietoare este moartea fiicei lor, Rinella, la vârsta de doar doisprezece ani. Dispariția copilului lasă o rană adâncă în familia lor care nu se va vindeca niciodată. Anna nu își mai regăsește pe deplin bucuria de  odinioară, iar Angelo încearcă să își ascundă durerea refugiindu-se în muncă. În mod simbolic, această tragedie reia drama trăită în copilărie, când își pierduse sora care purta același nume. În memoria fiicei sale instituie premiul  Rinella Rizzoli, un premiu în valoare de 5.000 de lire care se oferă anual unui orfan de la Școala de Carte sau unui ucenic tipograf cu rezultate foarte bune.

Al Doilea Război Mondial îl găsește pe Angelo Rizzoli într-o poziție cum nu se poate mai favorabilă. Este multimilionar, după o serie de succese majore precum câștigarea dreptului de a tipări fotografiile Regelui și ale lui Mussolini și  lansarea revistei de umor Bertoldo, care s-a bucurat de mult succes în rândul publicului.

Însă chiar și în aceste condiții, războiul reprezintă o încercare dificilă pentru familia Rizzoli. Pentru a face față penuriei de alimente și nesiguranței vremurilor, Angelo dă dovadă de același spirit antreprenorial care l-a consacrat  și pune bazele unor noi afaceri. Începe cu o crescătorie de iepuri, menită să asigure hrana familiei, iar ulterior dezvoltă o activitate industrială bazată pe producția de lână de angora, transformând o soluție de supraviețuire într-un  proiect profitabil.

După bombardamentele din 1943, care devastează aproape complet Milano, nici tipografia Rizzoli nu scapă de distrugeri, fiind grav afectată de incendii. În loc să cedeze însă în fața dezastrului, Angelo își mobilizează angajații și, prin  determinare și putere de convingere, reușește să repună afacerea pe picioare, transformând reconstrucția tipografiei într-un efort colectiv și într-un nou exemplu al capacității sale de a găsi oportunități chiar și în cele mai grele  împrejurări.

Succesul profesional nu îl poate proteja însă de suferință. Dimpotrivă, pe măsură ce imperiul său se extinde, pierderile și responsabilitățile devin tot mai mari. Moartea unor colaboratori apropiați, conflictele familiale, tensiunile  dintre generații și mai ales boala nepotului său iubit, Angelone, îi amintesc constant cât de fragilă este fericirea.

Un alt fir narativ urmărit de autoare este relația complexă dintre Angelo și fiul său, Andrea. Între cei doi există o legătură profundă, întemeiată pe afecțiune, respect și admirație reciprocă, însă aceasta este adesea pusă la încercare  de diferențele de viziune dintre ei. Andrea întruchipează spiritul unei generații noi, orientate spre modernizare și schimbare, în timp ce Angelo rămâne atașat principiilor și metodelor care i-au permis să ridice de la zero un adevărat  imperiu. Confruntările dintre ei sunt frecvente, dar depășesc sfera unor simple neînțelegeri familiale, ilustrând provocările inerente transmiterii unei moșteniri de o asemenea anvergură și tensiunea dintre tradiție și înnoire.

În paralel cu evoluția familiei, asistăm la dezvoltarea spectaculoasă a imperiului Rizzoli. Angelo, devenit între timp Comandor prin decret regal, revoluționează industria editorială, investește în cinematografie, colaborează cu nume  importante ale culturii italiene și contribuie la apariția unor proiecte care vor marca definitiv viața culturală a Italiei. 

De la colecția BUR (Biblioteca Universale Rizzoli), care democratizează accesul la literatură, făcând literatura clasică accesibilă publicului larg, până la colaborarea cu Federico Fellini și câștigarea Premiului Oscar pentru Otto e ½,  parcursul său pare uneori desprins dintr-un roman despre un vis imposibil devenit realitate.

Momentul câștigării Oscarului reprezintă una dintre cele mai emoționante scene ale cărții:

„— You won , Rizzoli!

— Mulțumesc, îi răspunde, dar nu știe ce i-a spus celălalt. 

A ajuns pe culmea mult dorită și, de acolo, își vede viața derulându-se: o linie trasată cu cerneală verde, marcată de obiective. Oscarul era unul dintre cele mai importante: o obsesie îmbrățișată și mai strâns după amărăciunea cauzată 
de ziarul care nu s-a mai înființat. Are impresia că levitează când, emoționat, îi zâmbește femeii de lângă el care s-a ridicat în picioare; nu știe cine este. Se ridică și el. Aplaudă, aplaudă cât de tare poate pentru regizor, pentru 
echipă, pentru el; știe că, din acest moment, nici în America nu va mai fi un necunoscut.

Se așază la loc, cu brațele-n sân și cu același zâmbet dintotdeauna întipărit pe chip. Năpădit de un sentiment de fericire, se pregătește pentru blițuri, pentru toasturi, pentru zorii unei noi zile.

Ziua în care a câștigat totul.”

Și totuși, adevărata moștenire a lui Angelo Rizzoli nu este reprezentată nici de tipografii, nici de reviste, nici de hoteluri sau studiouri cinematografice. Ea se regăsește în oamenii care îi duc mai departe numele și în valorile pe  care le transmite familiei sale.

În ultimele pagini ale romanului, bătrân și conștient că sfârșitul se apropie, Angelo își privește copiii și nepoții adunați în jurul său și încearcă să îi pregătească pentru viitor.

Pentru prima dată se întreabă dacă nu cumva libertatea ar fi mai importantă decât imperiul construit într-o viață întreagă:

„― Sunteți cuminți, sunt foarte mulțumit de voi.
Apoi, își mută privirea la Pinuccia, care încearcă să nu plângă. Lui Angelo îi tremură buza, acum foarte subțire, lipsită de țigara din colțul gurii. Găsește forța interioară să-i zică:

― Tu ești cea mai puternică. Știu că vei ști ce să faci. 

Ea se apropie și îl îmbrățișează.

Ajunge la Andrea:

― Nu am terminat.

Anna se foiește în scaun, privindu-și de la spate copiii și nepoții adunați laolaltă.

― M-am gândit... că... poate ar trebui să vindem tot.

Andrea clatină din cap cu un zâmbet amar pe chip.

― Bunicule! începe ferm Angelone, care nu i-a mai zis niciodată așa. Nu. Ar fi o greșeală.

― Dacă vând tot... ați putea să vă bucurați de bani, să începeți afaceri noi, să faceți ce vreți voi. Era editorilor Rizzoli se încheie aici. Este un cadou pe care vreau să vi-l fac: libertatea, conchide Angelo tușind.”

Dar, răspunsul îl primește chiar de la cei pe care i-a format:

„Alberto își face curaj:

― Suntem pregătiți să ducem mai departe compania și numele tău.

― Nu, nu sunteți.

― Dar tata este!

Angelo nu răspunde.

Pinuccia intervine, cu ochii la fratele său:

― Poate că tata are dreptate. 

Nu reușește să descifreze privirea fratelui din spatele ochelarilor cu lentile groase.

― De data asta nu! Nu are dreptate! strigă Nicola, apoi i se adresează direct bunicului. Ne-ai învățat totul. Ție îți datorăm tot ce avem. Dar noi vrem ca Rizzoli să dăinuie mult timp de acum încolo. Și vom reuși, îți promitem.

― Nu promiteți. Ascultați-mă, norocul m-a ajutat, ne-a ajutat, însă vremurile s-au schimbat. Acum totul este atât de... complicat. Poate că ar fi mai bine dacă...

― Tată, gata! îl întrerupe Andrea cu o voce care nici măcar nu pare a fi a lui. Vom continua munca ta, munca noastră.”

Astfel, Cântecul Fortunei devine mai mult decât biografia romanțată a unui mare antreprenor. Este o amplă saga de familie despre ambiție și sacrificiu, despre dragoste și pierdere, despre ascensiune socială și responsabilitatea  succesului. Este povestea unui om care a pornit de la nimic și a construit aproape totul, dar și povestea unei familii care a înțeles că adevărata moștenire nu constă în bogăție, ci în valorile și legăturile care supraviețuiesc  timpului.