Adam și Eva

Publicat în anul 1925, romanul Adam și Eva de Liviu Rebreanu  a fost inspirat de o întâmplare reală, trăită de autor în 1918, la Iași, când acesta a simțit un intens sentiment de déjà-vu în momentul în care a întâlnit o femeie necunoscută. Această întâmplare simplă i-a inspirat autorului tema reîncarnării și a iubirii predestinate. 

Pe de altă parte, Liviu Rebreanu a afirmat că opera își are originea în adolescența sa, în primele sale trăiri erotice, care au stat la baza celor șapte vieți ale celor două suflete care se caută, se întâlnesc și se despart de-a lungul secolelor din „Adam și Eva”. 

Romanul scoate la lumină o latură mai greu de intuit a fostului absolvent al Academiei Militare, cel care avea să ajungă ulterior sublocotenent în armata austro-ungară. După „Ion” și „Pădurea spânzuraților”, puțini ar fi anticipat că metempsihoza va deveni una dintre temele sale de interes. Totuși, această direcție nu ar trebui să surprindă, dacă ținem cont că, mai târziu, Rebreanu avea să mărturisească despre „Adam și Eva” că îi este cea mai dragă dintre toate scrierile sale:

„Din tot ce-am scris până acum, «Adam și Eva» mi-e cartea cea mai dragă. Poate pentru că într-însa e mai multă speranță, dacă nu chiar mângâiere, pentru că într-însa viața omului e deasupra începutului și sfârșitului pământesc, în sfârșit, pentru că «Adam și Eva» e cartea iluziilor eterne...” – Liviu Rebreanu 

În ciuda faptului că tema a mai fost abordată în literatura română de Mircea Eliade și Mihai Eminescu, criticii literari au recunoscut originalitatea lui Rebreanu, spunând că romanul lui se deosebește considerabil de încercările similare ale celor mai sus amintiți. Privind dincolo de „granițele” literaturii românești, Tudor Vianu compara acest roman cu poemul dramatic „Tragedia omului” a scriitorului maghiar Madáh Imre, în care cuplul Adam și Eva reapare de-a lungul istoriei. 

Pe de altă parte, nu ar trebui să ne surprindă atât de mult tema metempsihozei la un scriitor realist cu tendințe naturaliste, în condițiile în care este recunoscut faptul că tematica lui Rebreanu este extrem de variată, nu întâmplător, el rămâne momentul de referință și punctul de plecare în orice analiză a prozei romanești din primele decenii ale secolului XX .

Pe de altă parte, ceea ce este cu adevărat spectaculos la Rebreanu este modul în care se reinventează cu fiecare roman, trecând cu ușurință de la realismul din „Ion” (1920) - considerat primul roman românesc modern și „o culme a realismului obiectiv”; la profunda analiză psihologică din „Pădurea spânzuraților” (1922) –  considerat primul roman psihologic românesc – și apoi, la delicatele accente romantice din „Adam și Eva” (1925), din care nu lipsesc însă elementele mistice și filosofice, deși, în esență, romanul rămâne unul de factură realistă. Fie el și un realism „alterat” „prin inserții romantice sau fantastice”, sau mult mai mult decât atât, după unele voci „un realism împins până la brutalitate și chiar până la cruzimea ezoterică” după cum afirma cineva la un moment dat, oferind drept exemplu episodul în care eroul este jupuit de viu.

Nu întâmplător, Mircea Eliade a declarat că a „fost sigur că dl. Rebreanu este într-adevăr un scriitor mare”, când, după ce a citit „Pădurea spânzuraților”, a citit și „Adam și Eva”. 

Pe de altă parte, criticul George Călinescu „acuză” scrierea de o monotonie excesivă și de lipsa fanteziei poetice, considerând că e previzibil că aceeași poveste se va repeta de șase ori cu nume schimbate. Îi recunoaște însă, pe de altă parte, documentarea consistentă, sobrietatea și echilibrul narativ, precum și inovația. 

Oricum ar fi, incontestabil este faptul, așa cum bine remarca criticul Aurel Sasu, că „între cei patru  pereți ai săi, opera  lui Rebreanu  protejează un om profund”. Un om profund, care a fost predestinat, dacă e să ne încredem în semne și simboluri până la capăt, să devină mare:

„Sunt născut într-o noapte - 27 noiembrie 1885 - când Pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Bialla. În această noapte a fost cea mai formidabilă ploaie de stele. Îmi spunea tata că stătea pe prispă și că ploua cu stele cu adevărat așa cum plouă cu apă”. (Liviu Rebreanu)

Cartea este structurată în șapte capitole, cifra șapte nefiind aleasă deloc la întâmplare, în roman cifrele având o semnificație simbolică și mistică. Cifra șapte apare cel mai frecvent, ea reprezentând perfecțiunea, totalitatea și destinul. Întreg romanul este construit în jurul ei: este structurat în șapte capitole, care reprezintă șapte nuvele de sine stătătoare, fiecare împărțită în șapte părți, iar iubirea personajelor se împlinește abia la a șaptea reîncarnare. Șapte mai simbolizează și unirea contrariilor (bărbat/femeie) dar și ideea de ciclu al vieții, renaștere și divinitate.

Alte cifre cu semnificație simbolică întâlnite în roman sunt trei, care semnifică ordinea spirituală și echilibrul, apărând frecvent în ritualuri cu rol de protecție și purificare și treisprezece, care are în general o semnificație negativă (moarte, dezechilibru, destin dificil), dar este totuși prezentă în roman fiind atribuită dimensiunii temporale sau reprezentând pur și simplu vârsta personajelor. 

Structura romanului este una circulară, sfârșitul lui readucându-ne la momentul inițial, fapt ce sugerează ideea vieții ca un ciclu complet, asemenea unei sfere. Astfel, personajul principal, Toma Novac îți va rememora cele șase existențe anterioare: Mahavira în India, Unamonu în Egiptul Antic, Gungunum în Babilon, Axius în Roma Antică, Hans în Germania medievală și Gaston în Franța revoluționară pentru a-și regăsi în final liniștea și plenitudinea după care a tânjit atâtea vieți la rând.

Iată despre ce este vorba în fiecare din cele șapte capitole ale cărții:

Începutul

Începutul romanului evidențiază conflictul dintre rațiune și credință, dar și tema centrală a cărții: iubirea predestinată și reîncarnarea sufletelor.

Facem cunoștință astfel cu protagoniștii acestei povești de iubire care străbate secolele: profesorul universitar, Toma Novac, internat în spital în stare gravă, după ce fusese împușcat din gelozie de emigrantul rus Ștefan Aleksandrovici Poplinski, care l-a surprins alături de soția sa, și Ileana, sufletul pereche a lui Toma Novac. Lângă el, veghează sora de caritate Dafina, o fire sensibilă și romantică, impresionată de drama acestuia.

Pe măsură ce își recapătă conștiința, Toma retrăiește momente din trecut, își amintește de iubirea intensă și misterioasă pentru Ileana, bazată pe sentimentul că sufletele lor s-au mai întâlnit cândva și pe convingerea că această iubire reprezintă o legătură predestinată, dincolo de timp.

Un rol esențial în convingerile lui Toma îl are Tudor Aleman, un personaj cu viziuni filozofico-mistice, care îi expune lui Toma teoria metempsihozei: sufletul este împărțit în două principii (masculin și feminin) ce se caută de-a lungul mai multor vieți pentru a se reuni. Potrivit lui, oamenii trăiesc șapte vieți, iar abia în ultima are loc unirea sufletelor și întoarcerea la divinitate.

Rațional și sceptic, Toma, respinge inițial aceste idei, dar în fața morții începe să le contemple:

„O viață omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întâlnirea bărbatului cu femeia. Spațiul și timpul sunt piedici pe care sufletul strâns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi chiar când le-a învins, intervin obstacolele convențiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decât puterile oricărui om. Avântul sufletului se sfarmă în clipa prăbușirii trupești. Moartea materială descătușează sufletul fără a-i înlesni posibilitatea de unire cu sufletul pereche. Unirea lor numai în viața materială poate fi mântuitoare. Așa sufletul slobozit după întâia incarnare va pluti în alte planuri ale lumii ca o sărmană conștiință pură, așteptând prilejul unei noi întrupări omenești. A doua viață pe pământ începe, și moartea o curmă iar, și sufletul tot nu și-a dobândit perechea adevărată. Apoi urmează a treia viață, secerată de a treia moarte. Apoi alta și iar alta.

Poate că în timpul unei reincarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieții pământești și a tuturor zbuciumărilor sale, încercând să se apropie de Dumnezeu prin singurătate și meditație.

Câte vieți terestre alcătuiesc o viață adevărată?... Șapte!... De ce tocmai șapte? O, Doamne, Doamne, de ce șapte! Dar pentru că șapte e numărul sfânt! A fost sfânt totdeauna, în toate sufletele!

Fiecare moarte materială pecetluiește regretul zădărniciei. În ochii muribundului, în lumina ultimei clipe, tremură durerea neputincioasă a sufletului. A trăit în zadar.

A șaptea viață aduce de-abia fericirea unirii cu celălalt suflet. De aceea a șaptea moarte cuprinde revelația. Fiindcă moartea a șaptea înseamnă sfârșitul existenței materiale și începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăiește într-o străfulgerare toate viețile anterioare pentru a se putea bucura mai deplin de strălucirea vieții noi, eterne, ce-l așteaptă. De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci, transformat în principiu pur, echilibrat iarăși în atom spiritual cu celălalt suflet, redevenit de asemenea principiu, își va relua existența divină în planul spiritual.

Și iată cercul închis! Spiritul regenerat prin materie, materia animată prin spirit! Unitatea desăvârșită prin dualitate.”

În ultimele sale clipe de luciditate, Toma Novac își amintește ideile lui Tudor Aleman despre „verificarea” adevărului în clipa morții și începe să se îndoiască de propriul scepticism. Deși încearcă să creadă că trăirile sale sunt doar efecte ale febrei, conștiința îi rămâne lucidă.

În salon apar doctorul Filostrat, Aleman și Ileana, femeia iubită, care îl face pe Toma să se simtă fericit în ciuda stării sale critice. Încercând să demonstreze că trăiește, Toma își deschide ochii și o vede pe Ileana, dar epuizarea îl doboară rapid. Înainte de a-și pierde simțurile, percepe simbolic „numărul sfânt” șapte și se întreabă dacă a sosit momentul revelației finale. Se gândește că aceste ultime clipe din viață îi vor releva adevărul, reprezentând o verificare supremă a adevărurilor spirituale.

Sufletul lui Toma părăsește lumea materială și intră într-o stare de existență dincolo de timp și spațiu, unde, deși devine mai conștient, este copleșit de singurătate și de un amestec de sentimente de speranță și regret, care denotă desprinderea de viața pământească și apropierea de o dimensiune spirituală.

Limbajul e fascinant și-ți vine să sorbi fiecare cuvânt: Ileana are „un căpșor blond cu niște ochi în care bulbucea fericirea...”; „Moartea e o ipoteză până în momentul când omul se pomenește în brațele ei, fără nici o speranță de întoarcere”; „Fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viață de mulți ani, nu are norocul să întâlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea”. 

Perspectiva filozofică deschide o reflecție asupra sensului existenței umane, înțeleasă ca o căutare continuă a unității originare. 

„Bărbatul și femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul vieții omului.”

Iar iubirea devine cea mai categorică dovadă a esenței noastre divine:

„Instinctul iubirii e reminiscența originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăiește în om.”

Capitolul 1: NAVAMALIKA

Toma Novac își dă ultima suflare, experimentând o stare simbolică de trecere a sufletului, ca o coborâre dintr-un plan spiritual într-o existență limitată, sugerând nașterea și intrarea într-o nouă lume. 

Apoi, acțiunea se mută în India, unde păstorul Kaurava și soția sa Radha se bucură de nașterea primului lor copil, pe care îl numesc Mahavira. Plini de credință, ei consideră copilul o binecuvântare divină și îl duc la înțeleptul rishi pentru a primi consacrarea. Într-un cadru natural sacru, rishi-ul binecuvântează copilul, dorindu-i calități alese (frumusețe, noblețe, generozitate, dreptate), confirmând astfel că acesta va avea un destin deosebit. 

Pe măsură ce crește, Mahavira se arată tot mai interesat de povești eroice și de cunoaștere. Deși devine harnic și înțelept, simte o chemare interioară spre o viață spirituală și idealuri înalte, pe care încearcă să le urmeze alături de un brahman. Pe măsură ce se maturizează, în sufletul lui se împletesc dorința de cunoaștere, credința și visarea iubirii ideale. Însă aspirațiile lui intră în conflict cu mentalitatea simplă a părinților, care, de teamă să nu-l piardă, decid să-l lege de viața obișnuită prin căsătorie. 

Norocul lui Mahavira este că va fi ales de marele înțelept să-l însoțească într-o călătorie la Hastinapur, fapt care îi aduce o mare cinste în satul său. Ajunși la Hastinapur, marele înțelept îl mustră pe regele Arjuna pentru viața sa închinată desfrâului și plăcerilor și pentru îndepărtarea de valorile spirituale. Pe drum Mahavira este fascinat de măreția lumii și are parte de o puternică revelație interioară când se îndrăgostește de Navamalika, simțind o legătură profundă cu ea. Totuși, învățăturile spirituale și mustrarea înțeleptului intră în conflict cu ceea ce simte în adâncul lui, iar diferențele sociale și realitatea lumii îi arată că iubirea și idealurile sale sunt greu de atins. 

După plecarea lui Mahavira din cetatea Hastinapur alături de marele înțelept, orașul este cuprins de o furtună puternică, semn al mâniei divine. Ajunși la fluviul sacru Ganga, înțeleptul se cufundă în apă și dispare, fapt perceput de Mahavira ca o trecere în lumea zeilor. Rămas singur, copleșit de teamă și vinovăție, Mahavira suferă pentru moartea înțeleptului și suspină de dorul Navamalikăi. În cele din urmă, iubirea pentru ea îi alungă spaima și îi retrezește speranța că o va revedea.

Întors la Hastinapur pentru a anunța moartea marelui rishi, este mai întâi ignorat, apoi privit cu suspiciune. Vestea se răspândește rapid, iar el ajunge la palatul regelui Arjuna, unde o revede pe Navamalika. În fața ei își pierde cumpătul și, pentru îndrăzneala de a se apropia de o fată destinată regelui, este aspru pedepsit. Alungat din palat și rănit, găsește adăpost la giuvaiergiul Gianuka, de la care află că Navamalika va deveni în curând soția regelui. 
 

Mahavira rămâne în oraș ca slujitor, iar când aude că fata urmează să fie dusă la rege, caută cu disperare o modalitate de a o vedea sau de a o salva.

Pornește noaptea spre Gange și se ascunde așteptând să treacă alaiul regal care urma să o ducă pe Navamalika spre scăldătoarea sfântă de pe malul râului. Când alaiul iese din cetate prin poarta de bronz, el iese din ascunzătoare și o ia în brațe pe Navamalika sărutând-o, dar este imediat atacat de paznici, bătut și imobilizat. 

Adus în fața curții pentru judecată, i se zdrobesc ochii, i se taie limba și este condamnat la o moarte crudă, în timp ce el rămâne obsedat de gândul la Navamalika. În final este jupuit de viu în fața mulțimii, murind în chinuri, fără a-și putea împlini dorința de a o salva pe ființa iubită.

Vedem apoi cum sufletul său trece de la o stare de eliberare la una de gol și singurătate absolută, pierzând treptat orice amintire și ajungând blocat între lumi.

CAPITOLUL II: ISIT

Sufletul lui Toma Novac rătăcește de această prin Egiptul Antic. Unamonu este fiul lui Merit și al lui Senusret, un conducător (nomarh) ambițios. El este educat temeinic, devenind un tânăr înțelept și inițiat în credința zeului Osiris. Sora lui, Neferura, îi devine și soție, conform tradiției, fiind frumoasă, dar capricioasă și superficială. După moartea tatălui, Unamonu îi ia locul la conducere și se ocupă cu grijă de ritualurile religioase, arătând cât de importantă este credința în viața de apoi.

Ajuns la curtea faraonului Dadefra, pentru a participa la înmormântarea fostului faraon Kufu și la încoronarea noului rege, Unamonu descoperă un mediu corupt, dominat de excese și plăceri. Dadefra se dovedește a fi un conducător slab, preocupat mai ales de femei, iar Isit, favorita sa, o fostă sclavă de o frumusețe remarcabilă, exercită o influență considerabilă asupra lui. În timpul unui ospăț, Unamonu o vede pe Isit și simte o atracție puternică și misterioasă față de ea, ca și cum între ei ar exista o legătură dintr-o altă viață. Deși este căsătorit cu Neferura, începe să o perceapă pe Isit ca fiind mai apropiată sufletului său.

Unamonu încearcă să afle cât mai multe lucruri despre Isit, dându-și seama că fusese vrăjit de farmecul ei, dar află totodată că faraonul Dadefra o iubește atât de mult încât nu o va părăsi niciodată. Deși Isit pare apropiată sufletește de el, rămâne inaccesibilă, iar această iubire imposibilă îl macină. Întors acasă, Unamonu încearcă să o uite iubind alte femei și apelând la ritualuri religioase, dar nu reușește, fiind tot mai chinuit de dor.

În cele din urmă recurge la magie și provoacă indirect declanșarea unui conflict: moartea reginei Aia duce la declanșarea unui război împotriva lui Dadefra. Unamonu se aliază cu Kafra, fratele faraonului Dadefra, sperând că, odată învins faraonul, o va putea avea pe Isit. Războiul durează mult, iar când, în final ajunge la palatul unde se află Isit și încearcă să o salveze, este ucis de o săgeată înainte de a o putea atinge. Moare cu gândul la ea, iar după moarte sufletul său se desprinde de lume, rămânând într-o stare de singurătate și căutare fără sfârșit, sugerând că iubirea lui nu s-a împlinit nici dincolo de viață.

CAPITOLUL III: HAMMA

În Babilon se naște Gungunum, fiul lui Nim‑Utumu și al lui Pidur Libur, mult așteptat după pierderea mai multor copii. Crescut cu multă grijă și iubire de mamă și dat în grija sclavului Ululai, băiatul se dovedește a fi sensibil și atras de scris, nu de arme. Tatăl lui îl trimite la școala templului lui Nabu pentru a învăța taina semnelor sacre.

În timpul sărbătorii Akiti, Ululai îl duce în grădina zeiței Iștar, unde Gungunum trăiește prima experiență erotică. Curând, o întâlnire cu Hamma, fiica unui ișakku din Eridu, îl marchează profund, simțindu-se atras irezistibil de ea. Dar după festivități află că Eridu a fost distrus, Ahnuri ucis, soarta lui Hamma fiind necunoscută. Aceste vești îl întristează enorm și îl fac să își piardă interesul pentru viață.

Trimis la Borsippa pentru a deveni scrib, Gungunum se dedică studiului tăblițelor și legendelor vechi, ajungând să fie foarte apreciat pentru dedicarea sa. După un timp, este trimis la palatul reginei Barnamtara pentru a ordona o bibliotecă de texte sumeriene, unde descoperă și încearcă să reconstituie povești vechi despre zei și eroi, încercând să le deslușească sensul.  Între timp, războaiele cu Iluma‑Ilum se reiau, iar tatăl său moare în luptă. Gungunum pornește spre Nippur ca scrib al reginei. 

Când orașul este cucerit de Iluma‑Ilum, el este luat prizonier. Disperat, scrie o tăbliță regelui Samsu-Iluna, cerând bani pentru salvarea lui, și speră că va fi răscumpărat de familie sau de stăpân. În temnița din Nippur, alături de alți prizonieri de război, Gungunum  îndură foamete, umilință și violențe, dar își păstrează speranța și credința că Hamma trăiește. 

Vizita marelui dupșaru îi aduce vești despre desfășurarea războiului și îi întărește dorința de a ajunge la curtea lui Iluma-Ilum, convins că acolo o va găsi pe Hamma. 

Când Ululai aduce argintul pentru răscumpărare, Gungunum speră la eliberare, însă este dus împreună cu ceilalți prizonieri în fața regelui, care, în loc să-i elibereze, ordonă un masacru ritualic al captivilor în templul lui Enlil. În timpul execuției, Ululai este ucis încercând zadarnic să dovedească plata răscumpărării, iar Gungunum este și el ucis brutal, în haosul sângeros al răzbunării regale. Sufletul lui Gungunum se desprinde de trup și trece într-o stare de conștiință imaterială, sugerând trecerea din lumea materială în cea spirituală.

CAPITOLUL IV: SERVILIA

Cea de-a patra existență a lui Toma Novac ne poartă în Roma antică. Axius este fiul unui cavaler roman bogat, Nigidius Saturnius, și al soției sale Lollia, într-o perioadă marcată de evenimente istorice dramatice, în care  ambițiile sociale sunt mari, iar educația este foarte strictă.

Axius crește la Antium, fiind educat de bunica sa și de pedagogul Myro, care îi oferă o pregătire temeinică. Deși primește o educație serioasă, el este un copil visător, atras mai ales de literatură, filozofie și mitologie. Familia speră ca viitorul și gloria neamului să fie asigurate de fratele său mai mare, Nonius. Însă acesta moare în războiul dintre romani, conduși de Publius Quinctilius Varus, și germanii lui Arminius, în urma unei înfrângeri catastrofale. Evenimentul provoacă multă panică la Roma, în timpul domniei împăratului Caesar Augustus.

După moartea fratelui său, Axius devine „speranța” familiei, fiind crescut și educat pentru a duce mai departe prestigiul neamului. Logodit cu Chrysilla Autronia, fiica lui Autronius, Axius se confruntă cu o serie de crize interioare, negăsind sens nici în război, nici în politică, nici în filozofie, deși le încearcă pe toate. După ani de rătăciri intelectuale și experiențe lumești, el începe să creadă că fericirea ar putea fi totuși găsită prin iubire și căsătorie. 

Prin urmare, se căsătorește cu Chrysilla într-o ceremonie solemnă la Roma, moment în care pare că își găsește, cel puțin temporar, liniștea și pacea, deși golul interior nu dispare complet. 

Se dedică vieții de familie și pasiunilor sale intelectuale, i se nasc mai mulți copii, și astfel, pentru o perioadă, vechile lui neliniști par să se spulbere. Tot echilibrul ne năruie însă în momentul în care o zărește pe sclava Servilia, față de care se simte atras în mod inexplicabil.

Frământat de această pasiune, el pleacă într-o lungă călătorie în Orient, căutând uitarea și răspunsuri spirituale, însă dorul de Servilia îl urmărește pretutindeni. 

Întors acasă, descoperă că Chrysilla, cuprinsă de gelozie, a ucis-o pe Servilia. Copleșit de durere și remușcări, Axius își pune capăt vieții, realizând prea târziu că a pierdut pentru totdeauna ceea ce devenise sensul existenței sale.

CAPITOLUL V: MARIA

Suntem „aruncați” în timp și spațiu pe Valea Rinului, în spațiul german medieval, unde îl cunoaștem pe Hans, un copil sărac și plăpând pe care tatăl său se decide să îl încredințeze mănăstirii pentru a deveni călugăr. De mic, el pare predestinat unei vieți religioase, fiind considerat „copil sfânt” și impresionând prin credința și sensibilitatea sa. 

După intrarea în mănăstire, unde primește numele Adeodatus, trece printr-un noviciat dur, marcat de singurătate, tăcere și suferințe fizice și sufletești. Treptat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu, găsind alinare în rugăciune și în icoana Maicii Domnului.

Epidemia de ciumă îi ucide familia, așa că Adeodatus se va simți din acest moment și mai singur și se va dedica și mai sârguincios vieții monahale. În același timp, educația și contactul cu cărțile îi deschid noi orizonturi, trezindu-i curiozitatea și imaginația.

În momentul în care părăsește mediul strict al mănăstirii, din ce în ce mai dornic să exploreze pădurea din apropiere, se confruntă cu ispita lumii, întruchipată de Margareta, o fată pe care o cunoscuse în copilărie. Întâlnirea cu ea îi trezește dorințe puternice și deschide o luptă interioară puternică între credință și tentația iubirii pământești. Temându-se că își va pierde credința, el respinge ispita și încearcă să se purifice, dar rămâne marcat de această confruntare, trăind o profundă criză sufletească.

În anii următori, Adeodatus este tot mai chinuit de gândul sfârșitului lumii, pe care îl crede aproape. De mai multe ori părăsește mănăstirea pentru a-și întări credința prin confruntarea cu ispitele lumii. Prima dată revine la mănăstire întărit în credință de un călugăr, iar ulterior, după alți ani de rătăciri și ispite, se întoarce din nou, convins că sfârșitul este iminent și că el însuși a descifrat momentul sfârșitului. Însă momentul în care începe să le predice oamenilor, este respins și batjocorit.

În Săptămâna Patimilor, epuizat și frământat de îndoieli, se pregătește pentru „ultima zi”. În noaptea decisivă, are o viziune în care Fecioara Maria se transformă într-o ispită senzuală, apoi în Diavol, care îl înfruntă și îi sugerează că și-a irosit viața fără să cunoască iubirea. Zdrobit sufletește, Adeodatus este cuprins de regrete și confuzie, iar în final se prăbușește, murind cu icoana Feciorei Maria în brațe. Sufletul său se desprinde și intră într-o stare de așteptare misterioasă, sugerând judecata de apoi.

CAPITOLUL VI: YVONNE

Sufletul lui Toma Novac se naște din nou în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în familia unui spițer din Arras (n.r: locul nașterii lui Robespierre). 

Gaston Duhem crește în epoca iluminismului și adoptă idei raționaliste și ateiste, intrând în conflict cu familia sa profund religioasă. Deși este apropiat de cercurile revoluționare și de Robespierre, viața sa personală îi este decisă de familia sa prin căsătoria cu Antoinette, (fiica doctorului Flavigny, bun prieten cu tatăl său) o femeie mai în vârstă și foarte religioasă, fapt ce va duce la tensiuni permanente între ei. 

În plan profesional, Gaston devine un medic dedicat săracilor, respingând interesul material, dar este criticat de familie și socri pentru totala lui lipsă de pragmatism. Relația cu Antoinette se degradează treptat din cauza concepțiilor total opuse ale celor doi cu privire la credință și rațiune. Gaston, entuziasmat de idealurile Revoluției Franceze, adoptă un ateism radical și o ostilitate crescândă față de cler, ceea ce îl pune în conflict cu Antoinette, fidelă monarhiei și religiei. După execuția regelui, el devine un susținător fervent al măsurilor anticlericale și pleacă la Paris pentru a trăi revoluția din interior.

La Paris, intră în cercurile revoluționare, asistă la renunțarea publică a episcopului Gobel și la „Sărbătoarea Rațiunii”, evenimente care îi întăresc credința în triumful rațiunii. Însă întâlnirea cu Robespierre dezvăluie primele tensiuni dintre radicalismul său ateu și viziunea mai moderată a acestuia.

Întors la Arras, găsește orașul dominat de teroarea impusă de Lebon, un reprezentant al Revoluției Franceze trimis la Arras de Convențiunea Națională pentru a impune regimul Terorii. Deși familia lui se teme de el, Gaston rămâne convins că își servește patria ca medic. Refuză însă propunerea de a deveni judecător la tribunalul revoluționar, incapabil să condamne oameni la moarte, ceea ce îl face suspect în ochii lui Lebon.

Când asistă la procesul unor preoți și călugărițe, o recunoaște pe tânăra Yvonne Collignon și, încercând să o apere, sfidează tribunalul. Este arestat și condamnat la moarte alături de ea. În drum spre ghilotină, cei doi se simt uniți de o legătură profundă ce durează de secole. Yvonne este executată prima, iar Gaston, copleșit de durere, nu mai opune rezistență și moare imediat după ea. În clipa morții, conștiința lui se desprinde de suferință, sufletul lui simțindu-se eliberat din lumea brutală a terorii.

CAPITOLUL VII: ILEANA

A șaptea întrupare a sufletului lui Toma Novac ne readuce în Bucureștiul sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, unde aflăm povestea vieții profesorului de filozofie Toma Novac, fiul lui Petre Novac, un om de afaceri foarte înstărit și influent, și al Floricăi, o fostă servitoare, pe care Petre Novac a considerat-o sufletul său pereche.  

După moartea acesteia, Novac, își dedică întreaga energie copilului, pe care îl iubește extrem de mult, povestindu-i mereu despre mama sa și protejându-l de orice rău, în timp ce relațiile cu fiicele din căsnicia anterioară sunt reci și tensionate. Toma crește răsfățat, dar și marcat de conflicte familiale, ajungând chiar să le urască pe surorile vitrege. În cele din urmă, Petre Novac se îmbolnăvește grav și moare, lăsându-i moștenire întreaga avere lui Toma, spre furia surorilor vitrege ale acestuia.

Toma Novac, crescut sub tutela lui Brebenaru, care preia afacerile familiei, va fi atras de cărți și studiu, specializându-se în filozofie pentru a-și liniști îndoielile existențiale și setea permanentă de căutare a sensului vieții. După studii aprofundate și numeroase călătorii în Europa și America, devine doctor în filozofie și autor al lucrării „Filozofia necunoscutului”, dar simte că tot nu și-a găsit liniștea interioară. Revenit în țară, este sfătuit de Brebenaru să se așeze la casa lui și eventual să îmbrățișeze o carieră universitară, dar izbucnirea războiului îl determină să-și facă datoria față de țară, plecând pe front.

Toma Novac se întoarce din război decorat, dar marcat sufletește, iar moartea lui Brebenaru îl lasă fără sprijinul moral de odinioară. Presat de soția lui Brebenaru să se însoare, Toma se dovedește a fi foarte nehotărât, în schimb întâlnește un personaj misterios, care îl captivează total în persoana lui Tudor Aleman, care îi stârnește curiozitatea filozofică și îi reactivează întrebările despre sensul existenței, sugerând o nouă etapă de căutare intelectuală și spirituală.

Din discuțiile lui Toma cu Tudor Aleman, aflăm care este sensul celei de-a șaptea existențe, de ce tocmai a șaptea existență înseamnă izbăvirea cea mare a sufletului, dar și ce se întâmplă cu sufletul omului între sfârșitul unei vieți și începutul celei noi, între moartea trecută și nașterea viitoare:

„A șaptea viață pământească e sfârșitul carierei materiale a sufletului. În viața a șaptea deci bărbatul trebuie să întâlnească pe femeia care întrupează perechea lui sufletească și să se unească negreșit cu ea. Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care își începe a șaptea existență materială. Moartea ce încheie ultima viață pământească înseamnă însă izbăvirea cea mare a sufletului. De aceea în clipa despărțirii de învelișul material, sufletul dobândește conștiința pură atotcuprinzătoare prin care, ridicându-se deasupra timpului și spațiului, poate contempla simultan toate viețile sale în afară de lumea spirituală. Contemplarea fiind preludiul eternității, se manifestă în ochii muribundului ca o străfulgerare de lumină incomparabilă. E culminația vieții pământești în revelația fericirii veșnice.”

Confruntarea intelectuală cu Tudor Aleman îl face pe Toma să oscileze între scepticism și curiozitate, continuând să dezbată în sine teoriile despre suflet și reîncarnare, pe care le respinge rațional, dar care îl urmăresc obsesiv. În aceeași perioadă, Toma trăiește o revelație puternică pe stradă, când vede o femeie necunoscută de care se simte în mod inexplicabil foarte atras. Potrivit lui Tudor Aleman, femeia este „perechea divină”, potrivit lui Toma, este marea dragoste… Încercând să o urmărească, este întrerupt de întâlnirea cu d-na Brebenaru, pierzându-i urma. Toma se simte devastat emoțional, simțind că i s-a frânt echilibrul interior. Însă pentru Tudor Aleman, ceea ce a simțit Toma pentru frumoasa necunoscută, e perfect justificabil prin teoria celor șapte existențe:

„De aceea, peste secolele sau mileniile ce despart în timp și spațiu viețile pământești ale aceluiași suflet, scântei de amintiri înnoadă fire care vibrează uneori în inima omului. Reminiscențe stranii răsar brusc, doruri vagi, visuri ciudate, uri inexplicabile – toate mărturii ale existențelor vechi din noi.”

Mai mult decât atât, noaptea, Toma, își visează relația pe care a avut-o de-a lungul secolelor cu frumoasa necunoscută, revăzând pe rând viețile în care el fusese un păstor indian, mare dregător egiptean, scriitor într-un templu babilonian, cavaler roman, călugăr medieval sau revoluționar provincial... 

Toma începe să creadă în teoriile lui Aleman, convingându-se că străina ar putea fi sufletul său pereche din alte vieți. Obsedat, Toma o caută zile întregi în zadar, până când, în cele din urmă, o revede întâmplător pe stradă. O urmărește până acasă și, a doua zi, reușește să ajungă la ea. Reîntâlnirea lor este intensă și încărcată de emoție, ca și cum s-ar recunoaște dintr-o existență anterioară. 

După ce își mărturisesc iubirea, Toma și Ileana își împărtășesc trecutul: Ileana este căsătorită cu Poplinski, un emigrant rus și unicul descendent al unei familii nobile de origine poloneză, alături de care a trecut prin multe greutăți după revoluția rusă. 

Deși Toma încearcă inițial să-l evite, ajunge să se împrietenească cu el la cererea Ilenei, apropierea făcând situația tot mai tensionată. În cele din urmă, Ileana decide să-și părăsească soțul și să fugă cu Toma, aflând că este însărcinată cu el. Profitând de plecarea lui Poplinski la Chișinău, cei doi plănuiesc să fugă împreună în străinătate. Însă Poplinski, care bănuia adevărul, se întoarce pe neașteptate și îi surprinde împreună. Într-un moment de disperare, trage asupra lor, iar Toma cade rănit, încercând să o protejeze pe Ileana.

Pe patul de spital, în ultimele clipe ale vieții, lui Toma i se desfășoară în minte, ca un film, toate existențele anterioare în care el și Ileana s-au căutat, s-au întâlnit și au fost despărțiți de soarta potrivnică:

 „Am fost eu, Toma Novac!... Dar Mahavira și Unamonu, și Gungunum, și Axius, și Adeodatus, și Gaston?... Tot eu? Același eu? Atunci Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne ar fi tot Ileana?... Adică precum spunea Aleman?... Și dacă toate astea sunt închipuiri care s-au smuls acuma din subconștientul meu?... De ce însă tocmai acuma?”

Dacă, ajuns la finalul acestui superb roman, te vei întreba și tu asemenea lui Toma Novac, dacă întreaga teorie a lui Tudor Aleman poate purta în ea vreun sâmbure de adevăr, te sfătuiesc să te consolezi în final, neputând ajunge la o concluzie clară, tot cu un gând de-al marelui nostru Rebreanu:

„Cine vrea să explice totul prin cuvinte ajunge curând să nu poată explica nimic! Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege.” (Liviu Rebreanu, Adam și Eva)