Amândoi

Publicat în 1940, „Amândoi” este ultimul roman scris și publicat de Liviu Rebreanu, încheind astfel opera sa romanescă. Totodată, este singura creație a scriitorului care poate fi încadrată propriu-zis în categoria romanului polițist, deși formula este una particulară, situându-se, potrivit unor critici, la granița dintre romanul polițist și thriller. Această încadrare nuanțată se explică prin faptul că Rebreanu nu urmărește exclusiv descoperirea criminalului, ci acordă o atenție deosebită psihologiei personajelor și moravurilor societății provinciale.

Eșecul lui Aurel Dolga, care construiește o explicație complicată a crimei, influențat de modelele detectivistice ale lui Sherlock Holmes și Hercule Poirot, evidențiază limitele unei anchete bazate pe aparențe, presupuneri și deducții superficiale. În contrast, autodenunțul Solomiei introduce o puternică dimensiune psihologică și morală, iar ambiguitatea mărturisirii sale menține până la final întrebarea dacă ea este cu adevărat autoarea dublei crime sau dacă își asumă vina pentru a proteja un alt vinovat.

Însuși Liviu Rebreanu își definea romanul drept „un fel de roman polițist”, într-un interviu acordat lui Dan Petrașincu și publicat în Jurnalul la 30 martie 1940, precizând că, dincolo de intriga celor două crime, personajul care l-a atras în mod deosebit a fost Solomia, o tânără servitoare a cărei prezență devine esențială pentru evoluția intrigii.

Prin temă și construcție, romanul s-a distanțat de marile creații prin care Rebreanu își consolidase reputația și a provocat, încă de la apariție, reacții contradictorii. O parte a criticii a remarcat caracterul neobișnuit al experimentului și capacitatea scriitorului de a transforma o intrigă polițistă într-o explorare a naturii umane. Dan Petrașincu a salutat apariția unui roman polițist autohton, apreciind tocmai abilitatea lui Rebreanu de a construi personaje recognoscibile și de a surprinde mecanismele unei mici lumi provinciale. În schimb, romanul a fost și ironizat în presa literară a vremii, semn că schimbarea de registru a autorului a surprins contemporaneitatea.

Poziția cea mai severă îi aparține lui George Călinescu, care a considerat că Amândoi confirmă anumite limite ale prozei lui Rebreanu atunci când acesta se îndepărtează de universul rural. După părerea criticului, scriitorul excelează în surprinderea colectivităților și a mentalității de grup, în timp ce individualul și, mai ales, mediul urban contemporan nu beneficiază de aceeași forță de reprezentare. Din această perspectivă, povestea Solomiei nu atinge intensitatea artistică a marilor personaje rebreniene, iar romanul rămâne inferior capodoperelor sale. Evaluarea lui Călinescu a influențat în mare măsură receptarea ulterioară a romanului, acesta fiind privit mai degrabă ca un exercițiu de  virtuozitate decât ca o nouă capodoperă.

O interpretare aparte îi aparține lui Vladimir Streinu, care consideră că „Amândoi” se îndreaptă către satira romanului polițist, folosind convențiile genului pentru a le submina din interior. În acest sens, Aurel Dolga, judecătorul de instrucție pasionat de literatura detectivistică și dornic să reproducă metodele marilor anchetatori, devine principalul instrument al ironiei lui Rebreanu. Investigația sa, construită pe deducții, presupuneri și scenarii complicate, ajunge să eșueze în fața realității, ceea ce pune în evidență, cu o evidentă ironie, distanța dintre modelul detectivului infailibil și investigatorul real, vulnerabil la propriile prejudecăți și erori de judecată.

În centrul romanului nu se află însă doar dezlegarea crimei, ci drama Solomiei, personaj remarcat în mod favorabil de critică. Mihail Sebastian o considera cea mai reușită parte a cărții, Perpessicius aprecia că destinul ei domină acțiunea polițistă, iar Pompiliu Constantinescu descoperea în personaj „o poezie primitivă și un mister de rară originalitate”. Astfel, intriga criminală devine mai ales un pretext pentru explorarea instinctelor, pasiunilor și resorturilor sufletești care îi determină acțiunile.

Deși nu se numără printre marile creații ale lui Rebreanu, Amândoi ocupă un loc distinct în opera sa, reprezentând ultima sa experiență romanescă și singura incursiune propriu-zisă în literatura polițistă. Îmbinând investigația criminală cu analiza psihologică, realismul social și ironizarea convențiilor detective, romanul își păstrează astfel o individualitate aparte în ansamblul creației rebreniene.

Romanul este construit în jurul unei crime duble care tulbură liniștea unei mici comunități și urmărește ancheta declanșată de uciderea a doi bătrâni înstăriți și avari, soții Dăniloiu, în propria locuință din Pitești. Cercetările sunt conduse de tânărul judecător de instrucție Aurel Dolga, pasionat de romanele polițiste și dornic să imite metodele unor detectivi celebri precum Sherlock Holmes și Hercule Poirot. Pornind de la mărturii și indicii, acesta formulează ipoteze complicate și identifică mai mulți suspecți, însă ancheta sa se dovedește superficială, fiind construită pe presupuneri și aparențe. Căutarea adevărului ia o turnură neașteptată atunci când criminalul se autodenunță, prăbușind întreaga construcție a lui Dolga și punând în evidență contrastul dintre aparențele pe care se bazează ancheta și realitatea crimei.

Astfel, în prima parte a cărții facem cunoștință cu Spiru Dăniloiu și soția sa, Vasilica, care discută despre faptul că fratele lui Spiru, Ilarie Dăniloiu, și soția acestuia, Mița, nu mai dăduseră niciun semn de viață de câteva zile. Îngrijorată de dispariția lor, Vasilica vorbește despre această situație cu Solomia, tânăra lor servitoare, de care este apropiată și în care își găsește o confidentă.

Neliniștea familiei se accentuează odată cu apariția lui Mihai Ciufu, servitorul bisericii, trimis de părintele Ilie să-i caute pe Ilarie și pe Mița. Ciufu povestește că a mers de trei ori la locuința acestora, fără să-i găsească și fără să observe vreun semn de viață în casă. Ilarie, fratele lui Spiru, era efor al bisericii și trebuia să se ocupe de anumite probleme administrative, astfel încât absența lui îi provoacă îngrijorare preotului.

Deși Spiru este inițial preocupat de dispariția fratelui său, atenția sa se îndreaptă curând spre propriile probleme, fiind mai preocupat de starea sa de sănătate. Vasilica încearcă să-l liniștească și hotărăște ca, a doua zi, să meargă împreună cu Solomia să vadă ce s-a întâmplat.

Ajunse la locuința soților Dăniloiu, cele două descoperă că Ilarie și Mița au fost uciși. Îngrozite de descoperire, ele pleacă să anunțe poliția și procurorul, declanșând astfel ancheta care va sta în centrul romanului.

Solomia îl anunță pe Spiru Dăniloiu, aflat în băcănia pe care o deține, că fratele său, Ilarie, și soția acestuia, Mița, au fost găsiți morți. Spiru se deplasează la locuința victimelor, unde descoperă cele două cadavre și, profitând de absența autorităților, sustrage pe ascuns o cutiuță cu obiecte de valoare.

Dimensiunea parodică a situației este accentuată de sosirea Aretiei, sora lui Ilarie și a lui Spiru, însoțită de soțul ei, Pascal Delulescu. Și aceasta se gândește mai întâi la bunurile pe care le-ar putea recupera și abia apoi la moartea celor doi, comportament care evidențiază lăcomia și degradarea morală a personajelor. Relația dintre Aretia și frații ei este tensionată, aceasta considerându-se nedreptățită la împărțirea averii părintești și temându-se că Spiru urmărește să-i ia și partea lui de moștenire. Fiul Aretiei și al lui Pascal, Romulus Delulescu, se numără deja printre suspecții vehiculați în oraș, deoarece trăiește în sărăcie la București, unde este publicist și avocat fără clienți, iar singura sa perspectivă de a-și îmbunătăți situația financiară este moștenirea unei părți din averea unchiului său Ilarie, putred de bogat și fără copii. Interesul său evident pentru averea unchiului constituie, astfel, una dintre motivațiile care îl transformă într-un suspect al anchetei.

La locul crimei ajung apoi prim-procurorul Constantin Negel, judecătorul de instrucție Aurel Dolga, medicul Vasile Popescu, un comisar și polițistul Tudor Ploscaru, care încep pregătirile pentru anchetă. Polițistul amintește de Dică Secuianu, un om care îl amenințase anterior pe Ilarie, introducând astfel un alt suspect în anchetă.

Ancheta este preluată de judecătorul de instrucție Aurel Dolga, un tânăr magistrat pasionat de romanele polițiste și dornic să se afirme ca detectiv. El începe cercetarea minuțioasă a casei și observă numeroase indicii: uși deschise, obiecte răvășite și urme care ar putea ajuta la reconstituirea crimei. În sufragerie descoperă o adevărată comoară ascunsă, formată din monede de aur, bani de argint și bancnote românești ascunse în mobilier și într-o față de pernă. 
 

Cadavrul lui Ilarie Dăniloiu prezintă urme de strangulare cu o sârmă, iar medicul apreciază că moartea s-ar fi produs cu două-trei zile înainte, cel mai probabil sâmbătă. Soția sa, doamna Dăniloiu, fusese imobilizată și avea gura astupată cu o cârpă udă; medicul presupune că ar fi putut muri la câteva ore după soț, prin asfixiere. După examinare, se renunță la autopsie, iar Dolga rămâne convins că locul crimei ascunde indicii importante și că misterul poate fi rezolvat prin observație și raționament.

În urma primelor probe adunate, anchetatorii ajung la concluzia că jaful nu a fost motivul crimei, deși soții Dăniloiu dețineau o avere considerabilă. Descoperirea banilor ascunși în casă alimentează însă conflictul dintre moștenitori, Spiru și Aretia, care ajung să se suspecteze reciproc în legătură cu dispariția bijuteriilor Miței și cu posibila însușire a unor bunuri. Tensiunile dintre frați se intensifică, iar suspiciunile se extind și asupra lui Romulus, fiul Aretiei, care îi vizitase pe cei doi înainte de moarte și se interesase de averea lor. În cele din urmă, casa este sigilată, iar trupurile victimelor sunt pregătite pentru înmormântare, în timp ce ancheta continuă, iar întrebările privind adevăratul mobil al crimei devin tot mai numeroase.

Aretia devine tot mai preocupată de moștenirea soților Dăniloiu, fiind convinsă că o parte importantă din avere a dispărut. Convinsă că Romică, fiul ei, ar putea contribui la recuperarea banilor, îi cere soțului ei să-l cheme urgent acasă.

Investigația dezvăluie treptat tensiunile și suspiciunile ascunse în spatele aparenței de normalitate, în centrul narațiunii aflându-se Solomia, fiica Ioanei și a lui Ilie Motroc din Valea Ursului. La numai cincisprezece ani, fata fusese luată ca servitoare de Vasilica Dăniloiu, care ajunge să o îndrăgească și să o crească asemenea propriului copil. Viața Solomiei se schimbă însă atunci când, la optsprezece ani, se îndrăgostește de Alexandru Ionescu, Lixandru, șofer la sucursala Băncii Marmorosch. Rămas fără serviciu, acesta acceptă să muncească cu ziua în Pitești, numai pentru a nu se îndepărta de tânăra pe care o iubește.

Îmbolnăvindu-se grav de pneumonie, Lixandru primește de la medic recomandarea de a urma un regim naturist și de a se retrage pentru o vreme la țară. Solomia hotărăște să-l ducă în satul natal, la părinții ei, dar, pentru a evita vorbele și judecata comunității, cei doi se căsătoresc înainte de plecare. Starea lui Lixandru se agravează însă, iar Solomia face tot ce îi stă în putință pentru a-i asigura tratamentul. Își cheltuie toate economiile și ajunge să amaneteze chiar și prețioasa salbă de aur moștenită în familia ei de mai multe generații. Bijuteria ajunge în mâinile Miței Dăniloiu, soția lui Ilarie, cunoscută pentru zgârcenia ei și pentru obiceiul de a împrumuta bani în schimbul obiectelor de valoare, pe care adesea refuza să le mai restituie. De aceea, când Solomia revine pentru a-și recupera salba, Mița refuză să i-o înapoieze și o alungă fără ezitare.

Între timp, Aurel Dolga începe ancheta crimei și discută cu polițaiul Ploscaru, care, cunoscând bine oamenii din Pitești, îi oferă informații despre familia Dăniloiu și despre posibilii suspecți. Cei doi vorbesc despre contrastul dintre averea considerabilă a lui Ilarie și zgârcenia sa extremă, care îl făcuse să trăiască în condiții aproape mizere. Ploscaru îi atrage atenția asupra mai multor persoane care ar fi putut avea motive să-i dorească moartea, printre care și Dică Secuianu, resentimentar față de Ilarie după ce acesta refuzase să-l ajute financiar într-un moment foarte delicat, și Romulus Delulescu, nepotul său, care spera să moștenească averea unchiului. Existența unui testament adaugă un nou 
element de incertitudine, iar Dolga constată că ancheta ascunde numeroase aspecte neclare, pe care trebuie să le lămurească pentru a descoperi adevăratul mobil al crimei.

Spiru Dăniloiu, primul audiat în cazul crimei fratelui și cumnatei sale, este interogat de judecătorul Dolga, care îl suspectează de faptul că a pătruns primul în casa victimelor pentru a căuta bunuri, în timp ce Spiru își apără cu indignare cinstea și neagă orice implicare.

Al doilea audiat este Mihai Ciufu, servitorul preotului, ale cărui declarații contradictorii despre vizitele la casa victimelor îl fac pe judecătorul Dolga să-l acuze de minciună și să dispună reținerea lui sub pază pentru a nu putea comunica cu nimeni.

Următoarele chemate la audieri sunt Vasilica Dăniloiu și Solomia, care povestesc împrejurările descoperirii crimei și oferă detalii despre ultimele momente în care i-au văzut în viață pe Ilarie și Mița. Următorii audiați sunt Aretia Delulescu, Romulus Delulescu și soțul ei, Pascal Delulescu, judecătorul cercetând relațiile familiei cu victimele, interesele legate de moștenire și programul lui Romulus din ziua crimei.

Dică Secuianu – un tânăr de 36 de ani, provenit dintr-o familie înstărită și respectată, dar ajuns să-și risipească averea pe petreceri și jocuri de noroc – este următorul chemat să depună mărturie. Deși în trecut îl apreciase și chiar îl iubise pe Ilarie Dăniloiu, pe care îl considera un om muncitor, econom și de încredere, adică exact opusul lui,  Secuianu ajunge în cele din urmă să-l urască. Motivul urii fusese faptul că Ilarie refuzase să-i împrumute bani atunci când avusese cea mai mare nevoie de ei. Secuianu consideră că acel refuz i-a distrus șansa de a se îndrepta și îl învinuiește pe Ilarie pentru decăderea sa, de aceea declară că nu-l va ierta niciodată și, mai mult decât atât, că regretă că nu l-a ucis atunci.

După audiere, Solomia pornește pe jos spre satul natal pentru a-l vedea pe Lixandru, însă, în aceeași seară, soțul ei moare. Neavând bani pentru înmormântare, se întoarce la Pitești, unde vinde două dintre monedele desprinse din salba ei de aur pentru a putea acoperi cheltuielile de înmormântare.

Între timp, vine rândul lui Romulus Delulescu să fie audiat în legătură cu moartea unchiului său, Ilarie Dăniloiu. Romulus susține că are un alibi solid: vineri seara, Ilarie îi dăduse 50 de dolari, iar a doua zi dimineață, după ce pierduse trenul spre București, mersese la Dică Secuianu pentru a-i schimba, iar apoi se întorsese acasă. Totuși, Dolga consideră suspecte mai multe coincidențe – cei 50 de dolari, dispariția portofelului lui Ilarie și legătura lui Romulus cu Ciufu – și ajunge să creadă că acesta și-ar fi construit cu grijă alibiul pentru a-și ascunde implicarea în crimă.

Căutând în continuare probe, Dolga percheziționează camera lui Ciufu și găsește în valiza acestuia cu lucruri personale un inel cu un briliant valoros, despre care Ciufu susține că l-a găsit pe stradă. Bijutierul confirmă însă că inelul valorează aproximativ 50.000 de lei și îl recunoaște ca fiind cel pe care o femeie încercase să i-l vândă cu câțiva ani în urmă. Dolga îl suspectează pe Ciufu că a luat bijuteria din casa lui Ilarie Dăniloiu după crimă. Confruntat cu mărturia soldatului Iacob, care îl văzuse ieșind din curtea lui Ilarie în dimineața crimei și ascunzând ceva în buzunar, Ciufu recunoaște că a mințit, dar continuă să nege că el este autorul crimei. 

Urmărind traseul inelului, Dolga află de la doamna Cristescu că acesta îi aparținuse Ilinei Dogaru și fusese amanetat ulterior la Mița Dăniloiu, ceea ce explică astfel cum a ajuns în casa victimelor. Între timp, Ciufu își schimbă declarația și recunoaște că a intrat în curtea lui Ilarie Dăniloiu chiar în ziua crimei. El susține că a găsit inelul pe jos și l-a păstrat din lăcomie, motiv pentru care a mințit în declarația inițială. Dolga nu este însă convins de explicațiile sale și, considerându-l implicat în crimă, dispune arestarea lui.

Între timp, deschiderea testamentului lui Ilarie Dăniloiu provoacă o mare surpriză: întreaga avere este lăsată unor instituții de binefacere, școlilor, spitalului și bisericii, rudele neprimind nimic. Descoperirea întărește convingerea lui Dolga că se apropie de rezolvarea cazului, deși procurorul Negel îl îndeamnă la prudență.

Arestarea lui Ciufu și deschiderea testamentului lui Ilarie Dăniloiu stârnesc agitație în tot Piteștiul. Spiru și Vasilica sunt dezamăgiți că nu vor moșteni nimic, dar la tribunal Spiru își ascunde nemulțumirea și laudă testamentul. 
 

Acasă, discută despre anchetă și despre dovezile împotriva lui Ciufu și a celorlalți suspecți, în timp ce Solomia, îndurerată și sceptică, întreabă dacă Ciufu este într-adevăr vinovat.

În urma acestei discuții, Solomia solicită o nouă întrevedere cu judecătorul și face o mărturisire neașteptată: ea este autoarea uciderii soților Dăniloiu. Gestul ei fusese determinat de dorința disperată de a-și salva soțul, bolnav și lipsit de mijloace, după ce Mița refuzase să-i restituie salba de aur pe care i-o amanetase ca să facă rost de bani pentru tratamentul lui Lixandru. După moartea lui Lixandru, Solomia decide să-și recunoască fapta pentru a scăpa de mustrările de conștiință și pentru a împiedica condamnarea unui nevinovat.

Dusă la închisoare, Solomia ajunge să considere că, odată cu moartea lui Lixandru, viața ei și-a pierdut orice sens. Copleșită de vinovăție, singurătate și deznădejde, tânăra își pune capăt zilelor folosind un ac de păr, încheind astfel în mod tragic destinul unui personaj dominat de iubire, sacrificiu și obsesia salvării celui pe care îl considerase centrul existenței sale.

Amândoi se dovedește o operă inovatoare în literatura română, prin reinterpretarea originală a convențiilor romanului polițist. Deși apariția sa, în 1940, i-a limitat receptarea, dat fiind faptul că societatea aflată în plin al Doilea Război Mondial era absorbită de cu totul alte griji, romanul își păstrează valoarea prin îmbinarea intrigii criminalistice cu analiza psihologică și observarea atentă a societății, anticipând, într-o anumită măsură, formula thrillerului modern. 

Această perspectivă este susținută și de George Arion (în jurnalul.ro), care consideră că romanul ar fi putut avea un impact important asupra dezvoltării literaturii polițiste românești dacă ar fi apărut într-un alt context istoric: „Admirat sau considerat doar ca o curiozitate în contextul operei lui Liviu Rebreanu, romanul său «Amândoi» ar fi dat un impuls formidabil literaturii polițiste de la noi dacă n-ar fi apărut în anul 1940, al doilea an al unei conflagrații cumplite, când pe puțini îi mai pasiona un astfel de gen, cei mai mulți urmărind operațiunile militare...”

George Arion, ne oferă și o perspectivă edificatoare asupra modului în care era receptată literatura polițistă în epocă, remarcând că:

„În perioada premergătoare acestei narațiuni, critici și istorici literari, scriitori, filosofi ridicaseră în slăvi proza cu detectivi și criminali (Paul Zarifopol, Mircea Eliade) sau o denigraseră cu vehemență, socotind-o maculatură (Camil Petrescu, Al. Philippide). Neavând producții autohtone semnificative, discuțiile se purtau în jurul traducerilor din scrierile lui Arthur Conan-Doyle, Edgar Wallace sau ale Agathei Christie. Prin concluziile lor deseori negative, ele au descurajat pe cei care ar fi putut constitui primul val de autori români de suspans.” – George Arion, jurnalul.ro