Maurice și Maralyn: O balenă, un naufragiu și o poveste de dragoste

Maurice și Maralyn: O balenă, un naufragiu și o poveste de dragoste / Maurice and Maralyn: A Whale, A Shipwreck, A Love Story de Sophie Elmhirst este una dintre acele puține cărți care te captivează încă de la început, te subjugă, te  face să suferi, pentru ca la final să te răsplătească cu o splendidă senzație de catharsis, de fericire, de... „da domnule, viața asta e minunată și trebuie trăită până la capăt în ciuda tuturor opreliștilor.”

Lucrarea a fost ovaționată de presă, fiind numită printre cele mai bune cărți ale anului 2024 de publicații precum The Guardian, The Observer, The Economist și The Financial Times, dar și de renumitul lanț de librării britanic  Waterstones  și a fost răsplătită cu mai multe premii, printre care și Nero Book Awards pentru non-ficțiune, în 2024.

Scriitoarea de origine britanică Rachel Joyce, spunea despre cartea de față că este „una dintre acele cărți speciale care te fac să lași totul deoparte doar ca să te întorci la ea.” 

Iar meritul pentru aceste pagini minunat scrise îi revine lui Sophie Elmhirst, o scriitoare premiată, care a avut numeroase colaborări cu publicații prestigioase precum: The Guardian Long Read, revista online 1843 a publicației The  Economist, The Gentlewoman și Harper’s Bazaar. Talentul i-a fost recompensat cu premii precum: British Press Award (2020), la categoria Feature Writer of the Year; Foreign Press Award și o nominalizare pe lista lungă a Premiului Orwell. 

Sophie Elmhirst a descoperit subiectul cărții de față în timp ce se documenta pentru un articol pe tema dorinței oamenilor de evadare. Maurice și Maralyn este prima ei carte, și dat fiind enormul succes pe care l-a avut, pare să  prevestească și alte scrieri de succes ale autoarei.

Romanul începe ca o frumoasă poveste de dragoste și se transformă treptat într-una dintre cele mai dramatice aventuri înregistrate vreodată, care te duc cu gândul la una dintre afirmațiile memorabile ale lui Walt Disney: „Este  distractiv să faci imposibilul.” Ei bine, da, Maurice și Maralyn Bailey au reușit imposibilul, supraviețuind 118 zile pe o plută în largul Pacificului, fără prea multe resurse fizice, dar cu o dragoste mare compensatorie, după ce  ambarcațiunea care trebuia să-i poarte spre Noua Zeelandă s-a scufundat.

Cazul lor nu e singular. Sunt numeroase poveștile adevărate despre indivizi sau chiar familii întregi care au supraviețuit pe mare în condiții dintre cele mai vitrege, după ce navele pe care se aflau s-au scufundat. 

Una dintre ele este cea referitoare la familia Robertson, care și-a propus, în 1971, să facă o călătorie în jurul lumii la bordul goeletei Lucette. După ce aceasta a fost lovită de o balenă și s-a scufundat, cei cinci membri ai familiei  Robertson au supraviețuit timp de 38 de zile plutind în derivă pe mare pe o barcă de salvare și o plută gonflabilă.

Atletul american de origine italiană, Louis Zamperini, a supraviețuit pe o plută de salvare în Oceanul Pacific timp de 47 de zile, alături de alți doi membri ai echipajului, după ce bombardierul lor, B-24, s-a prăbușit în timpul celui  de-al Doilea Război Mondial, pe 27 mai 1943. Povestea lui extraordinară de viață face subiectul unei cărți apărute la Editura ap! despre care puteți afla mai multe detalii aici. (https://www.actsipoliton.ro/zamperini-nu-ceda-nu-renunta- carte)

O altă poveste care frizează irealul despre naufragii și supraviețuitori este cea a fochistului de pe Titanic, Arthur John Priest, care a supraviețuit nu numai scufundării Titanicului, ci unei întregi liste de incidente și naufragii,  fiind astfel numit unul dintre cei mai ghinioniști, dar și mai norocoși, marinari din istorie. În 1907 a scăpat cu bine de pe RMS Asturias care s-a ciocnit cu o altă navă în timpul călătoriei inaugurale, dar a rămas pe linia de plutire.  În 1911, vasul pe care se afla, RMS Olympic, s-a ciocnit cu nava de război HMS Hawke, și aceasta rămânând pe linia de plutire. În 1912 a supraviețuit scufundării Titanicului; în 1916 a supraviețuit scufundării HMHS Britannic - nava soră  a Titanicului; în 1917 scufundării navei SS Donegal (1917) – incident după care Arthur Priest ar fi afirmat că: „M-am săturat de mare, mă voi retrage.”

Astfel, putem înțelege mai ușor cum de această experiență la limita supraviețuirii nu i-a făcut pe cei doi protagoniști ai cărții să se dezică total de ideea călătoriilor pe mare, ci dimpotrivă, le-a dat elan să se avânte într-o nouă  aventură maritimă la doar un an de la ceea ce Maurice a descris ca fiind „o experiență extraordinară”.

Cartea este structurată în cinci părți după cum urmează:

PARTEA I

Povestea începe în anul 1962 când, îl cunoaștem pe Maurice Bailey -  un burlac convins din Derby (Anglia), care își câștigă existența ca zețar și este pasionat de alpinism și pilotaj. Cu singurătatea se „împrietenise” încă din  copilărie, când, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, fusese nevoit să stea la pat luni întregi, singur, în camera lui. Cum familia lui fusese mult prea rece pentru nevoile lui afective, a părăsit-o cu prima ocazie și nu și-a făcut un obicei  din a o vizita ulterior.

Cea care l-a scos din starea lui de autosuficiență a fost Maralyn, pe care a cunoscut-o la un raliu. Pentru ea și-a dorit să fie mai mult decât se complăcuse să fie până în acel moment. În plus, ea îi compensa în mod ideal lipsa de  încredere pe care o avusese dintotdeauna. 

Maralyn fusese și ea un copil fără noroc. După ce părinții ei au divorțat, fusese adoptată de mătușa și unchiul ei. Acum prefera să-și petreacă timpul liber în mijlocul naturii decât să meargă la petrecerile pentru tineri care se  organizau în oraș. Era încrezătoare, și se simțea foarte bine în pielea ei, iar asta l-a atras în mod iremediabil pe Maurice. În plus, Maralyn era o nonconformistă, iubind raliurile și visând la ceva mai mult decât fetele de vârsta ei  pentru care să se mărite și să facă copii reprezenta idealul unei vieți împlinite. Mai mult decât atât, adora să îmbrățișeze pasiunile lui Maurice pentru pilotaj, cățărat și navigație. Nu e de mirare astfel că nesiguranța lui Maurice și  încrederea în sine a lui Maralyn au hotărât să își unească destinele pentru totdeauna.

Rutina mariajului nu a fost o problemă pentru ei întrucât, la scurt timp după ce s-au aranjat la casa lor, Maralyn a venit cu ideea de a o vinde, a cumpăra o barcă și a porni într-o călătorie în jurul lumii la sfârșitul căreia să se  stabilească în Noua Zeelandă. Pe Maurice l-a încântat ideea de a începe o nouă viață în altă țară, prin urmare, după câțiva ani în care s-au pregătit asiduu pentru marea aventură, și-au botezat barca Auralyn, și pe 28 iunie 1972 au  pornit la drum.

„Își abandonau toți cunoscuții pentru a trăi pe mare, singuri, eliberați de obligații și de comunitate, de toate lucrurile care leagă o persoană de un loc sau de oamenii dintr-un anumit loc, de nedreptățile de zi cu zi ale vieții  cotidiene și de regulile nevăzute a căror greutate o simți poate doar în locul în care ai crescut.”

Astfel, lumea, care fusese până atunci o noțiune abstractă atât pentru Maralyn, cât și pentru Maurice, a început să se concretizeze. După o oprire la Falmouth, au așteptat vânturile prielnice care să îi poarte până în Spania unde au  navigat de-a lungul coastei Galiciei văzând pe rând: Ceideira, Ferrol, La Coruña, Camariñas, Capul Finisterre, Corcubión, Muros, Arousa, Pontevedra, Islas de Cíes, și ajungând în cele din urmă la Baiona. Au urmat Cascais și  neprietenoasa Madeira (Portugalia), Tenerife, La Palma (Insulele Canare), Barbados (Caraibe), St. Vincent, Santa Lucia și Martinica, Dominica și Guadelupa, English Harbour (Antigua), Canalul Panama, Balboa și... ar mai fi fost nevoie de  doar trei zile ca să ajungă în Galapagos (Oceanul Pacific).

PARTEA A II-A

Pe 4 martie 1973, barca lui Maurice și a lui Maralyn s-a scufundat în Oceanul Pacific în urma impactului cu o balenă de 12 metri lungime. Auralyn s-a cufundat atunci într-un adânc necunoscut, la fel ca și soarta lui Maurice și a lui  Maralyn. Astfel, călătoria lor spre ceea ce ar fi trebuit să fie un minunat nou început, părea acum doar un sfârșit teribil, iar Maurice și Maralyn, care pluteau în derivă pe o plută și o barcă gonflabile pe un ocean infinit, păreau doi copii inocenți jucând un joc periculos de-a viața și de-a moartea.

Însă, ca în toate situațiile disperate, există o speranță. Aceea de a ajunge pe una din rutele navigabile din Galapagos și de a fi zăriți de o navă. Prin urmare, cu puținele resurse pe care le au la dispoziție, cei doi pun la punct un  plan de a se îndrepta în acea direcție. 

Pe 12 martie o navă trece foarte aproape de ei, dar au ghinion. Rachetele de semnalizare nu funcționează, iar semnele lor disperate cu mâna nu sunt observate. Cei doi realizează că ghinionul era tot ce mai lipsea din acest tablou  dezolant, însă nu se dau bătuți și continuă să spere că până la urmă vor fi zăriți și salvați. 

Zilele, din ce în ce mai lungi, se scurg greu pe oceanul indiferent. Proviziile se sfârșesc, iar cei doi încep să omoare pești și broaște țestoase pentru a se hrăni și a se hidrata. La un moment dat le trece prin minte ideea de a înhăma  o broască țestoasă la plută, astfel încât să călătorească mai rapid spre Galapagos. Ideea funcționează, însă doar pentru scurt timp. Mai târziu, cei doi vor avea parte de un strop de bucurie adoptând o micuță broască țestoasă pe care decid să o transforme în animalul lor de companie.

Când nu ai instrumentele necesare, orice devine o muncă. Astfel, Maralyn improvizează un calendar pe acoperișul plutei pe care marchează datele importante. Ceasul pe care îl au nu funcționează mereu și este fixat după soare ajutându-i  să se orienteze cu aproximație în timp.

Alimentația formată din pește crud și apă de ploaie nu îi satură. Corpurile lor sunt atât de slabe, încât oasele par să le străpungă pielea. Supraviețuirea devine pe zi ce trece tot mai grea. În plus, navele trec pe lângă ei fără să îi  observe, ca și cum nu ar exista, jucându-se astfel cu moralul lor din ce în ce mai fragil. 

După șase săptămâni de la scufundarea lui Auralyn, erau uzi, privați de somn și subnutriți, aveau diaree, iar broasca lor țestoasă murise. Oricât de optimiști ar fi fost, le era greu să găsească alte motive să fie încrezători, cu  excepția celui că erau totuși în viață. Fiecare dintre ei scrie zilnic în jurnal, ca un fel de terapie pentru situația disperată în care se află. Planurile de viitor pe care și le fac cu exces de detalii sunt și ele o parte din această  terapie, făcând să pară că naufragiul nu era decât o etapă cât se poate de normală din viața lor.

24 aprilie, ziua de naștere a lui Maralyn, marchează a 7-a săptămână petrecută în derivă pe ocean, în compania unor senzații stranii de încetinire a timpului până la vacuitate, de ore goale, de pustiu absolut...

Iar dacă până acum avuseseră parte de o oarecare siguranță, dat fiind faptul că pluta și barca gonflabilă erau în stare optimă, acum problemele lor încep să fie din ce în ce mai mari, întrucât ambele se deteriorează. Starea celor doi  este deplorabilă:

„Acum chiar ar fi momentul să primim ajutor”, a scris Maralyn pe 29 aprilie. „Două luni trăite în felul acestea încep să facă ravagii.” Nu mai avea energie să se prefacă. „Disperarea stă să răbufnească și moartea ne privește fix în  ochi – ce bine ar fi să ne salveze o navă – dar ne-au mai rămas foarte puține speranțe pentru un asemenea miracol.”

Cum navele continuă să treacă pe lângă ei fără să îi observe, din cauza lipsei mijloacelor necesare de semnalizare, cei doi încep să se gândească la ce este mai rău. Ei iau în considerare varianta în care unul dintre ei ar muri și  discută despre posibilitatea ca cel viu să îl mănânce pe cel mort pentru a rămâne în viață.

O furtună nemiloasă îl aruncă pe Maurice în apă, însă acesta ajunge cumva să se reîntoarcă în barcă, după care oceanul se calmează din nou, părând să se consoleze cu ideea de a-l mai tolera încă o vreme. 

Furtunile nemiloase, pescuitul, planurile de viitor, boala, și mai nou halucinațiile reprezintă restrânsa realitate a celor doi de mai bine de trei luni, însă pentru Maurice, această realitate începe să se îndepărteze din ce în ce mai  tare de el...

PARTEA A TREIA

Pe 30 iunie 1973 cei doi au fost salvați din ape de nava de pescuit oceanic coreeană Wolmi 306. Echipajul navei, în frunte cu căpitanul Suh, avea să le ofere cea mai bună îngrijire posibilă la bord, după ce vor constata uimiți că  bărbatul de 41 de ani și femeia de 32, păreau cu zeci de ani mai bătrâni din cauza stării deplorabile în care se aflau. Povestea lor este preluată de presa din întreaga lume, iar cei doi sunt tratați ca două celebrități peste tot pe unde merg, dată fiind raritatea cazului lor: supraviețuiseră 118 zile în mijlocul oceanului cu mijloace minime.

Maurice transpune totul în cartea sa intitulată 117 Days Adrift („117 zile în derivă”), care a fost publicată în aprilie 1974.

Reveniți în Anglia, Maurice și Maralyn nu uită de planurile pe care și le făcuseră în timp ce rătăceau la voia întâmplării în mijlocul oceanului și își îndeplinesc visul de a naviga spre Patagonia. 

PARTEA A IV-A

Când noua lor navă, Auralyn II, este gata, echipajul format din Maurice și Maralyn și prietenii lor Colin, June și Tony își ia rămas bun de la mulțimea adunată în portul din Llanelli pentru a-i conduce și pornesc, pe timp de furtună,  într-o nouă aventură. 

Meditând la fastul care caracterizează plecarea într-o expediție și la neprevăzutul și dificultățile pe care le presupune călătoria propriu zisă, Maurice face o analogie între nunți și mariajul propriu zis. La fel cum nunta presupune  fast și eleganță, căsătoria înseamnă mai degrabă rutină și dificultăți pe care cei doi soți trebuie să le depășească împreună.

Descoperim astfel o definiție cât se poate de pertinentă a căsniciei: „Căci ce altceva este o căsnicie, dacă nu doi oameni blocați pe o mică plută, care încearcă să supraviețuiască?”

PARTEA A V-A

Deznodământul poveștii ne aduce mult mai aproape de zilele noastre, în decembrie 2017, când lui Maurice îi vine din nou rândul să pornească într-o călătorie spre necunoscut. O destinație incertă spre care Maralyn pornise ceva mai  devreme din cauza unei boli necruțătoare. 

Maurice și Maralyn urmau să fie din nou împreună după o lungă despărțire în care lui Maurice îi fusese aproape imposibil să umple golul lăsat de sufletul lui pereche. Maralyn îl salvase o dată din această lume în care rătăcea solitar,  crezând că singurătatea va fi tovarășa lui pe viață, atunci când acceptase cererea lui în căsătorie și îl mai salvase o dată din acel naufragiu, în timpul căruia, după cum avea să mărturisească el în mai multe rânduri, Maralyn l-a  menținut în viață cu optimismul și încăpățânarea ei de a nu lăsa finalurile nefericite să câștige. Când el avea tendința să renunțe, ea riposta cu o poftă și mai mare de viață, suficientă cât să le ajungă la amândoi. 

Evaluându-și viața la final de drum, ținând cont de locurile în care a ajuns, de cărțile pe care le-a scris și de faima de care s-a bucurat, Maurice ajunge la o concluzie surprinzătoare:

„Îți poți măsura succesul după cât de mult ai iubit și ai fost iubit. 

Din acest punct de vedere, viața lui fusese o mare izbândă.”

Vă invit să savurați această poveste inedită de viață care vorbește până la urmă despre condiția umană, reflectându-i complexitatea și vulnerabilitatea în cel mai frumos mod.