Moașa

Moașa/ La levatrice de Bibbiana Cau ne poartă în Sardinia rurală a anului 1917, mai precis, în sătucul Norolani unde, Mallena – o femeie puternică și respectată, în vârstă de 37 de ani – le ajută pe femeile din comunitate să nască fără a le cere bani în schimb, folosindu-se de cunoștințele moștenite de la mama ei. 

„La levatrice” este un impresionant tablou de viață care surprinde aproximativ trei luni din viața Mallenei și a comunității din care face parte. Trei luni în care totul se schimbă și viața ei se rescrie pornind de la alte coordonate. 

Pentru scrierea cărții de față, Bibbiana Cau s-a documentat minuțios citind numeroase documente și texte din acea perioadă, articole de ziar și legi, precum și regulamente locale. Așa cum mărturisește chiar ea în nota de la finalul cărții, la scrierea acestui roman a contribuit substanțial și experiența ei de femeie, mamă și moașă în spital și în centrele de consiliere, calitate în care a cunoscut emoțiile luptelor câștigate sau pierdute de aceste femei, bucuriile și durerile lor, a simțit mâinile tremurânde ale acestor femei, epuizarea lor și mai ales bucuria de nedescris care se citește pe fața mamelor în momentul în care își văd pruncii nou-născuți. 

Femeile care vor citi această carte se vor simți recunoscătoare pentru faptul că nu au trăit în acele vremuri. Asta deoarece condițiile precare în care se desfășurau nașterile în zonele rurale acum mai bine de 100 de ani ar putea descuraja chiar și pe cele mai curajoase femei. Totodată, cartea ne face să ne gândim cu căldură și recunoștință la sacrificiile bunicilor și străbunicilor noastre, cărora le datorăm în mare măsură, lumea de astăzi.

„Moașa” este un roman tulburător, de o factură aparte, o adevărată odă închinată femeilor ale căror gesturi cotidiene, aparent mărunte, trec adesea neobservate, ascunzând însă în tăcerea lor suferință, oboseală, durere, neîmpliniri și, nu de puține ori, visuri frânte. Așa cum spune autoarea, această carte s-a născut:

„din nevoia de a spune poveștile femeilor pe care istoria oficială le-a uitat, cu toate că sunt figuri importante în comunitatea lor. Femei care nu sunt întotdeauna puternice, dar sunt curajoase, care au luptat și continuă să lupte împotriva prejudecăților și a dificultăților, într-un mediu care, adesea, le obligă să lucreze în condiții precare și în roluri marginale.”

Și mai presus de toate, această carte trebuia scrisă pentru că:

„istoria unei femei este și istoria unei comunități. Este istoria unei țări, a unei societăți în schimbare. Este istoria noastră, a tuturor.”

Bibbiana Cau s-a născut și trăiește în Sardinia. După studiile de obstetrică la Universitatea din Cagliari, a lucrat mulți ani ca moașă în spital, asistând la venirea pe lume a numeroși copii. Cititoare pasionată încă din tinerețe, și-a descoperit interesul pentru scris în timpul redactării tezei de licență în Istorie socială.

Ulterior, și-a aprofundat formarea prin studii în Educația adulților și Formare continuă la Universitatea Roma Tre, completate de alte cursuri și specializări în domeniul medical și al scrisului. Astfel, romanul „Moașa”, debutul său literar, a apărut ca o consecință firească a unei bogate experiențe de viață, dublată de o pregătire temeinică în arta scrierii creative.

Cartea te acaparează treptat, meritul autoarei fiind acela că își dozează tensiunea și suspansul atât de bine, încât, spre final, nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât să te abandonezi total în paginile ei, până la final.

Sardinia rurală a anului 1917, în plin război mondial, nu era cel mai prietenos mediu în care să trăiești. Viața de zi cu zi era marcată de lipsuri de toate felurile, de la resurse limitate de hrană, căldură și igienă, până la posibilități limitate de îngrijire și tratament în caz de boală. Însă în Norolani, pe lângă bătrânele care cunoșteau ierburile și leacurile tradiționale și moașa care acorda asistență la naștere femeilor și care cunoștea o serie de remedii medicinale naturiste, exista și o farmacie unde se găseau medicamente moderne capabile să-i vindece pe suferinzi, sau măcar să le aline durerile.  

Mallena, moașa la care apelează toate femeile din Norolani și din satele învecinate când le vine sorocul, trăiește în această comunitate de 16 ani. A ajuns aici împreună cu Jubanne, care s-a îndrăgostit de ea la prima vedere și a luat-o de soție, salvând-o astfel de căsătoria aranjată de tatăl ei cu un bărbat dur și violent. În acest timp ea a devenit un punct de referință pentru comunitatea micii localități în care mistralul parfumează generos aerul cu un miros îmbietor de mare. Ea este îndrăgită de comunitate, cu atât mai mult că nu cere niciodată nimic în schimbul serviciilor sale. 

Încă din debutul cărții ne dăm seama ce fel de femeie este Mallena. Urmărind-o în timp ce o asistă pe Lucia, o tânără femeie, la naștere, sigură pe ea, asigurând toate cele necesare acestui eveniment și transmițându-i încredere și siguranță femeii de-a lungul întregului proces, ne dăm seama că ea este omul potrivit la locul potrivit.

Tot acum facem cunoștință și cu Tzia Nonnora, o bătrână înțeleaptă, care îndeplinește rolul spiritual în timpul nașterii, rugându-se și respectând tradițiile. Observăm astfel că nașterea este prezentată ca un moment esențial al vieții, în care durerea, tradițiile și solidaritatea umană se împletesc, iar fiecare personaj contribuie, prin rolul său, la împlinirea acestui eveniment. Ideea de succesiune a generațiilor este subliniată și prin prezența Rosei, fiica Mallenei, care asistă la prima naștere din viața sa.

După ce se asigură că mama și copilul sunt bine, Mallena se poate întoarce la propria viață... la propriile probleme. 

În lipsa soțului ei, plecat la război, ea se ocupă singură de cei doi copii, Rosa, fiica cea mare, matură și responsabilă și Daniele, băiatul mai mic, trist și retras, afectat de lipsa tatălui și de experiențele de la școală, unde este deseori pedepsit. Locuința lor este modestă, la fel ca și condițiile de trai, însă Mallena reușește să le ofere copiilor o atmosferă caldă și primitoare, insuflându-le un profund sentiment de siguranță prin firea ei puternică și grijulie. În același timp, își ascunde cu demnitate dorul de soț și neliniștile în legătură cu ziua de mâine. Adunați în jurul scrisorii primite de la tatăl lor de pe front, cei trei alcătuiesc imaginea unei familii unite și închegate, care, în ciuda lipsurilor, păstrează aparența unei fragile fericiri.

Dacă în privința banilor, Mallena caută o portiță de salvare la ofițerul stării civile, unde, mergând să declare o naștere, cere să fie plătită pentru serviciile sale, în privința celeilalte mari griji care o macină zi de zi, de 16 ani, de când fugise de bărbatul din Orgosolo căruia i-o promisese tatăl său, își dă seama că nu poate face nimic…

Zilele se scurg monoton, fără ca nimic extraordinar să se întâmple, până într-o zi, când, întreaga comunitate din Norolani se bucură și pare să se umple de o energie nouă la vestea că Jubanne, soțul Mallenei, urmează să vină în permisie. 

Descoperim astfel o atmosferă patriarhală, în care valorile materiale au o importanță secundară pentru fericirea oamenilor, pe primul loc aflându-se valorile umane și comunitatea. Observăm cum întreaga localitate se mobilizează într-un efort colectiv pentru a-l întâmpina pe Jubanne, sosirea lui fiind percepută ca o adevărată sărbătoare. Când devine evident însă că Jubanne are trupul și sufletul rănite, bucuria și voia bună sunt înlocuite de durere, compasiune și tăcere.

Mallena și copiii ei trebuie să se împace din acest moment cu ideea că Jubanne nu va mai fi niciodată bărbatul de odinioară. Noul Jubanne pare un străin care nu mai păstrează nimic din omul bun și vesel care fusese înainte. Mai mult decât atât, îngrijirea lui Jubanne necesită bani pentru vizitele doctorului și pentru medicamente, bani pe care Mallena nu îi are deocamdată. Prin urmare, se prezintă din nou la consiliul local pentru a cere să fie remunerată pentru serviciile sale, dar este din nou refuzată. Și ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, în baza unui decret regal, este angajată o moașă calificată care să o înlocuiască.

Observăm astfel că „Moașa” nu este în primul rând un roman despre practica acestei meserii în urmă cu un secol, ci mai ales un roman despre condiția femeii: despre dificultățile, durerile și dezamăgirile pe care acestea le îndură în calitatea lor de ființe care dau viață. Totodată, cartea surprinde superstițiile și tradițiile unei lumi rurale învechite, aflate în contrast cu o nouă realitate care începe să se contureze la orizont și pe care oamenii o privesc cu teamă și neîncredere, respingând-o adesea tocmai pentru că reprezintă o poartă către necunoscut.

„Moașa” este și o carte despre vremuri grele, în care până și gesturile simple ale vieții cotidiene presupun un efort, iar boala și suferința devin, de cele mai multe ori, drumuri fără ieșire, care conduc inevitabil la moarte. Nu întâmplător, Mallena consideră că Norolani ar fi putut fi „raiul pe pământ, dacă i s-ar fi dat șansa să trăiască în el fără atâtea griji”. Însă viața nu cruță pe nimeni de suferință, iar pe Mallena cu atât mai puțin. 

Suferința Mallenei nu este un caz izolat în această societate înapoiată, marcată de lipsuri, în care supraviețuirea este de multe ori sinonimă cu degradarea fizică și morală. Urmărind destinul prietenei fiicei sale, Nina, descoperim și alte disfuncții grave ale unei societăți în care au loc abuzuri de toate felurile și în care, justiția este făcută de multe ori de oamenii de rând mult prea neîncrezători în autorități și în capacitatea lor de a interveni până a nu fi prea târziu.

Un alt fir narativ urmărește destinul Miminei, prietena și confidenta Mallenei, care primește vestea morții soțului ei, Antoni, căzut în război. Întreaga comunitate este cuprinsă de durere și se adună pentru a-i aduce un ultim omagiu. În absența trupului, are loc un priveghi simbolic, care transformă pierderea într-un doliu colectiv, marcat de neputință și revoltă față de război. Astfel, drama conflictului global se reflectă în numeroase tragedii personale, care se suprapun și se amplifică reciproc.

Nici noua moașă trimisă pentru a deservi comunitatea din Norolani și împrejurimi, Angelica Ferrari, în ciuda aparențelor, nu este fericită. Pentru a ajunge moașă calificată a trebuit să sfideze convențiile sociale și dezaprobarea tatălui ei, care voia ca ea să rămână o femeie casnică și să se mărite cu un bărbat bogat. Acum, trebuie să înfrunte dezaprobarea femeilor din Norolani, care o consideră o străină și îi refuză serviciile.

Atitudinea comunității față de ea devine evidentă în momentul în care, după interzicerea practicii Mallenei, Teresa, o localnică, este nevoită să nască asistată de Angelica. După un travaliu lung și dificil, moașa solicită intervenția medicului Onnis, care, ignorând anumite proceduri și folosind brutal forcepsul, reușește să extragă copilul, provocând însă suferințe grave atât mamei, cât și nou-născutului. Reacția comunității este una de condamnare evidentă: intervenția medicului și a moașei „moderne” fiind pusă în contrast cu priceperea incontestabilă a Mallenei. Tragedia care va marca ulterior viața Teresei va confirma, pe de altă parte, tensiunile și neputința tuturor în fața suferinței și a neînțelegerilor dintre două lumi opuse.

Deși inițial sunt rivale, Mallena simțindu-și postul amenințat de nou-venită, iar Angelica simțind același lucru din partea Mallenei care este o autoritate în comunitate, cele două vor înțelege în final că ele nu reprezintă altceva decât două fețe ale aceleași monede. Amândouă sunt animate de dorința de libertate și independență, amândouă au fost trădate de cei care ar fi trebuit să le protejeze și amândouă sunt victime ale nedreptăților cotidiene pe care le au de înfruntat în special femeile în această lume. 

„Angelica, la fel ca ea, îndurase multe lovituri, dar… nu era dispusă nici să se lase înfrântă, nici să cedeze. Erau două femei singure, nevoite să lupte pentru a-și croi fiecare propriul drum.”

Totuși, când situația devine de nesuportat și fantomele trecutului revin să o bântuie pe Mallena, întreaga comunitate din Norolani va cere ca, măcar o dată să se facă dreptate.

În ziua în care Mallena se prezintă la prefectura din Bosa, unde i se cere socoteală pentru faptul că a practicat timp de 16 ani profesia de moașă fără atestat, femeile din satele vecine se revoltă și vin să o apere, denunțând lipsa de asistență medicală și nedreptățile sistemului. În fața presiunii mulțimii, prefectul cedează parțial, permițându-i să-și continue activitatea, însă fără recunoaștere oficială. 

Mallena trăiește un ambiguu sentiment de victorie amară, conștientizând că lupta ei pentru demnitate și pentru dreptul femeilor la îngrijire abia a început.

Această victorie a Mallenei în fața autorităților va fi umbrită însă de starea de sănătate tot mai precară a soțului ei, pentru care nu se găsesc soluții, deși acum, în mod aproape miraculos, ar dispune de banii necesari pentru cei mai buni doctori. Cum se întâmplă adesea în cele mai dificile situații din viață, Mallena rămâne singură, copleșită de neputință și durere, în fața unei realități crude și ireversibile.

„Mallena simțea că timpul necruțător îi smulgea bucăți din viață cu mușcături feroce, lăsându-i doar fâșii de amintiri.”

Trecerea de la vechi la nou se dovedește a fi deosebit de dificilă mai ales la nivelul mentalității oamenilor. Mergând la preotul Nieddu în căutarea unor răspunsuri și a unei alinări pentru boala soțului ei, Mallena nu găsește înțelegere. În loc de sprijin, ea este mustrată pentru lipsa de credință și pentru faptul că nu a participat la viața religioasă înainte de a se confrunta cu dificultăți. Preotul îi reproșează astfel că se concentrează exclusiv pe „trup” (boala lui Jubanne), neglijând „sufletul”, sugerând că salvarea spirituală ar fi trebuit să primeze în fața îngrijirii medicale. Astfel, o judecă pentru îndepărtarea de îndatoririle religioase și ignoră suferința concretă a familiei sale.

Întoarsă acasă, Mallena conștientizează că nu îi rămâne nimic altceva de făcut decât să meargă mai departe, singură în fața destinului care i-a fost hărăzit. Rememorându-și viața, vede în urmă doar suferințe, dezamăgiri, jigniri și nedreptăți.

În ceea ce îl privește pe soțul ei, Mallena este sigură, ca și Jubanne de altfel, că a fost cea mai bună alegere pe care o putea face. Iubirea dintre ei a rămas la fel de vie la 16 ani după căsătorie, doi copii și aproape un război. 
 

Chiar și acum, când Jubanne este suferind, cei doi se bucură de clipe de intimitate pline de fericire, în care rememorează matur și profund cele mai frumoase clipe ale relației lor, încercând să își dea seama ce i-a ținut uniți în toți acești ani. După ce reconstituie împreună, ca într-un joc, cele mai frumoase momente, povestea lor se transformă în tăcere… în „tăcerea străveche a timpului, singurul sunet ce părea în măsură să-l însoțească în acea trecere.”

Un final trist, pentru o poveste frumoasă, pe care o veți trăi cu sufletul la gură de la început până la sfârșit, oricât de clișeistic ar suna asta… 

O poveste profundă și emoționantă, deși extrem de tristă, care ne reamintește să prețuim prezentul. Pentru că viața nu promite nimic. Este fragilă, schimbătoare și adesea nedreaptă. Ceea ce astăzi pare sigur, stabil, aproape infinit (oameni, momente, visuri) poate dispărea într-o clipă, fără niciun avertisment, lăsând în urmă doar întrebări și regrete. Iar atunci, tot ce ne rămâne este ecoul alegerilor pe care le am făcut… sau al celor pe care nu am avut curajul să le facem.